Săptămâna trecută a fost marcată de două scandaluri răsunătoare: cel al europarlamentarului Adrian Severin şi cel al liderului sindical Marius Petcu. Reputatul analist Jean Batofsky susţine că „politica profesionistă este 1% hazard şi 99% conspiraţie” în timp ce, în spaţiul anglo-saxon, Edward Rice este de părere că „interpretările conspiraţioniste nu folosesc decât ca instrumente de diversiune”. Evident, formulările sunt polemice şi de aceea nu pot fi luate drept criterii de interpretare. Ele dau seama însă despre plaja extrem de largă a discursului public.
Un caz de (auto)mutilare
Scandalul Adrian Severin va deveni, probabil, unul dintre punctele de reper ale raportării opiniei publice din România, dar şi din Europa, la profilul standard al politicianului român. Dintru început trebuie să spun că, aşa cum se prezintă faptele, Adrian Severin a făcut un rău imens României, PSD-ului, mişcării socialiste europene şi, evident, dar în ultimul rând, propriei persoane. Prima greşeală, în opinia mea, nu este atât faptul că a acceptat să susţină o solicitare a unui grup de interese în Parlamentul European şi nici măcar faptul că a cerut bani pentru aceasta. Principala greşeală mi se pare aceea de a fi acceptat să susţină un amendament care nu avea nici cea mai mică legătură (cel puţin după câte înţeleg eu) cu principiile stângii şi poziţiile Partidului Socialist European. Cu alte cuvinte, Severin nu s-a comportat ca un om politic motivat de valori şi principii şi de o viziune politică de stânga asupra Uniunii Europene, ci s-a comportat ca un mijlocitor, ca un lobby-ist, ca un om de afaceri. Abia din acest punct putem vorbi despre moralitatea sau imoralitatea unor activităţi lucrative desfăşurate în paralel cu muca de europarlamentar. O altă eroare a lui Adrian Severin (şi, poate, şi a celorlalţi europarlamentari vizaţi de investigaţia reporterilor de la „Sunday Times”) o constituie lipsa de transparenţă. Chiar dacă, formal, europarlamentarii au voie să presteze activităţi de consultanţă (după cum se apără Adrian Severin), ceea ce supără este imaginea de înţelegere conspirativă. Cu alte cuvinte, penumbra unor astfel de afaceri sugerează că ele nu sunt întru totul corecte şi, pe cale de consecinţă, nici cei care le încheie nu au conştiinţele curate.
În fine, reacţia lui Adrian Severin la darea în vileag a înscenării, ca şi justificările aduse şi refuzul încăpăţânat de a demisiona din PE (şi PSD) au fost aspectele cele mai comentate ale scandalului. Faţă de cele arătate mai sus însă, eu consider că sunt semne de derută şi disperare. „Bursucul veninos” a devenit un bursuc hăituit şi, omeneşte, reacţia agresivă poate fi înţeleasă, dar după o săptămână ea ar trebui să lase locul unei raţiuni lucide. Din păcate, dl Severin nu înţelege acest lucru.
Cine cåştigă şi cine pierde din acest scandal?
Pentru a răspunde la aceste întrebări trebuie să re-vedem o foarte scurtă evoluţie a personajului politic Adrian Severin. Acesta a fost una dintre marile promisiuni ale noii puteri instalate după Revoluţia din 1989. Îl recomandau pregătirea, vârsta şi un anume tip de agresivitate care, în acea perioadă, contura impresia unui om care ştie ce are de făcut, ştie unde trebuie să ajungă şi e în stare să-i tragă pe ceilalţi după el. Dincolo de laudele, criticile sau gafele din epocă, Adrian Severin a convins, treptat, prin perseverenţă şi capacitatea de ideolog într-o lume dominată de practicieni. Încet, încet, Adrian Severin şi-a construit o imagine de „reformist” vizavi de grupul strâns în jurul lui Ion Iliescu, dar şi o imagine de relativă independenţă faţă de grupul Petre Roman. Ca membru al Partidului Democrat (în perioada Petre Roman), Adrian Severin şi-a câştigat un loc privilegiat între politicienii români specializaţi în politică externă şi europeană. Prestaţia sa a fost însă singuratică, iar plecarea din PD-ul lui Traian Băsescu şi trecerea la PSD-ul lui Adrian Năstase a avut imaginea unei opţiuni pentru libertatea individuală mai degrabă decât integrarea într-o echipă. Este însă cert că după 2005 Adrian Severin a devenit unul dintre cei mai acerbi şi mai credibili critici ai lui Traian Băsescu. Spre deosebire de feluritele acuzaţii trimise către şeful statului de alţi adversari, criticile lui Severin aveau o componentă juridică şi ideologică foarte greu de contracarat. Şi, în plus, proximitatea lui Severin faţă de lideri influenţi ai UE a făcut ca preşedintelui României să i se creeze cel puţin o atmosferă nefavorabilă în anumite cercuri ale politicii europene.
Prin urmare, unul dintre marii câştigători ai scandalului Severin este Traian Băsescu. Atât pentru că unul dintre cei mai înverşunaţi critici ai săi este, practic, anihilat, cât şi prin scăderea influenţei europarlamentarilor PSD şi, corelativ, creşterea influenţei europarlamentarilor PDL, între care Monica Macovei a luat o atitudine extrem de tăioasă faţă de cazul Severin.
De pierdut, pierde în primul rând România, cel puţin până la un punct. Punctul respectiv ar fi demisia lui Severin şi acceptarea propunerii Monicăi Macovei ca europarlamentarilor să le fie interzisă orice activitate lucrativă. Deocamdată însă, în faţa europenilor, România este ţara din care provine un europarlamentar care nu a demisionat în urma unei suspiciuni de corupţie şi a recomandării exprese a colegilor săi.
În al doilea rând, pierde PSD. Pierderea se înregistrează la nivelul electoratului urban şi instruit, adică acolo unde PSD are cele mai mari probleme de credibilitate. În plus, refuzul lui Severin de a demisiona din partid îl pune şi pe Victor Ponta în situaţia delicată de a nu-şi dovedi puterea de preşedinte.
Există, fireşte, şi varianta conspiraţionistă. O variantă care nu îl absolvă pe Adrian Severin de nicio vină, dar care e de natură să adauge dimensiuni nebănuite unui scandal care, petrecut la nivelul unui judeţ din România, nu ar reprezenta, pe fond, decât o găinărie. Să ne imaginăm că există un pol de putere care are suficiente resurse pentru a angaja o firmă de lobby internaţională. Acestei firme de lobby i se cere să blocheze activitatea unui sau unor oameni politici. După studierea subiectului, firmei de lobby îi este foarte uşor să sugereze o temă de investigaţie unor jurnalişti aflaţi în pană de idei. Această etapă, subliniez, nu presupune în niciun fel plătirea ziariştilor sau conştientizarea de către aceştia a faptului că fac jocul unor interese. În fond, subiectul atacat este un fapt real şi o slăbiciune reală a unui om sau a unei instituţii politice. A face o anchetă cu camera ascunsă a devenit, în zilele noastre, o metodă obişnuită. Nimeni nu se poate considera ferit de o asemenea situaţie, oricâte măsuri de precauţie şi-ar lua. O asemenea operaţie nu costă, în ansamblu, mai mult decât o campanie electorală pentru deputăţie într-un colegiu sărac din România.
Ţintele următoare
În toamna trecută, o vorbă a lui Traian Băsescu, spusă mai marilor PDL, m-a frapat prin ciudăţenie. Spunea atunci preşedintele că vor urma lovituri fără menajamente în lumea politică. Ce rost să aibă acest avertisment? Mai de curând, tot Traian Băsescu îi avertiza, cam în aceiaşi termeni, pe liderii sindicali. Punând cap la cap aceste elemente, nu putem să nu remarcăm următoarele: 1. şeful statului deţine, direct sau prin intermediari de mare încredere, toate pârghiile de forţă în România şi 2. avertismentele capătă, în acest context, o valoare anticipativă. Să mai adăugăm că în urmă cu vreo doi ani, jurnaliştii au observat că preşedintele se folosea de Elena Udrea pentru a transmite mesaje anticipative ale unor acţiuni politice. S-ar putea să fie o plăcere, un hobby al lui Traian Băsescu. Deocamdată, preşedintele se află deasupra oricărei bănuieli. Marius Petcu a fost prins în flagrant, Adrian Severin a fost demascat de nişte jurnalişti străini, Constantin Nicolescu a căzut, se pare, într-o dispută cu adversari locali. Ţintele sunt disparate şi aparent fără legătură. Dar acoperă cam întreaga plajă a nivelurilor de putere din politica românească. Dominoul românesc e special: piesele nu cad la rând, ci după o regulă pe care deocamdată n-o înţelegem.
