Accidentele de la centrala atomo-electrică din oraşul japonez Fukushima şi consecinţele lor au adus în atenţia publică, printre altele, şi problema majoră a relaţiei dintre schimbările climatice în curs şi relansarea nuclearului pe piaţa energiei. Cu numai câteva săptămâni în urmă, miniştrii energiei din ţările membre ale Uniunii Europene introduceau oficial energia nucleară pe lista mijloacelor care contribuie la promovarea unei economii fără carbon, iar ţări precum Suedia sau Italia, care îşi abandonaseră, în anii 1980, programele naţionale în materie, anunţau reluarea lor, invocând deopotrivă raţiuni de competitivitate economică şi preocupări de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră (GES). Strategia UE până în 2050 privind energia, dată publicităţii la 9 martie a.c., exprimă, mai mult sau mai puţin străveziu, cam aceleaşi idei. Cu alte cuvinte, nuclearul civil, „curat” din punctul de vedere al poluării care generează încălzirea globală, este considerat astfel ca o soluţie „salvatoare” pentru îndeplinirea angajamentelor vizând reducerea emisiilor de GES şi, în acest mod, de prevenire a colapsului climatic previzibil pentru sfârşitul acestui secol.
În realitate, departe de a constitui un antidot una pentru cealaltă, cele două ameninţări majore pentru viaţa de pe Terra se conjugă şi îşi potenţează reciproc efectele, putându-ne aştepta deopotrivă la încălzire globală şi iarnă nucleară!
Mare consumator de apă, energia nucleară este deci vulnerabilă la alea schimbărilor climatice. Riscurile prezentate de centralele atomo-electrice situate pe malul mărilor şi oceanelor, precum multe dintre cele japoneze, din cauza catastrofelor naturale, sunt cunoscute; în decembrie 2004, vestitul tsunami care a lovit Oceanul Indian a inundat centrala de la Madras, a doua ca importanţă din India, determinând oprirea reactoarelor sale. Din cauza marii cantităţi de apă de care au nevoie pentru funcţionarea lor, numeroase centrale se situează de-a lungul litoralului, zonă din ce în ce mai mult expusă furtunilor, uraganelor şi fenomenelor de tsunami, provocate de schimbările climatice, care determină şi creşterea nivelului mărilor şi oceanelor.
Nu mai puţin alarmantă este şi situaţia centralelor situate în interiorul statelor, dar tot aproape de surse de apă, pe malurile râurilor şi lacurilor importante. În condiţiile unei crize tot mai evidente a apei dulci, nevoia de apă industrială nucleară creşte exponenţial. În plus, apa astfel folosită este încărcată cu căldură şi uşor poluată nuclear, afectând fauna şi flora după evacuarea sa. Fenomenele de secetă severă şi scădere consistentă a nivelului apei creează şi ele probleme, în cel mai neutru caz determinând oprirea temporară a reactoarelor.
Desigur, la prima vedere, întrucât nu emite GES, nuclearul ar reprezenta o sursă „curată” şi competitivă de energie, mult mai puţin costisitoare, de exemplu, decât sursele regenerabile. Dar şi infinit mai periculoasă! Escaladarea industriei atomice, prin ajungerea, în deceniile următoare, la circa 1.000 de reactoare în funcţiune, de diferite generaţii şi răspândite pe întreaga suprafaţă a globului, multiplică posibilitatea de accidente şi amplifică insolubila problemă a deşeurilor radioactive.
Îmbrăţişând în mod precipitat soluţia atomului electric, statele lumii amanetează soarta generaţiilor viitoare riscului iernii nucleare. Ca şi cum nu ne-ar fi fost de ajuns încălzirea globală! Aceasta este, oare, cu adevărat alegerea pe care trebuie să o facem?
