„Liviu Radu este printre pu­ţinii scriitori români (...) care ar fi făcut carieră pe continentul nord-american. Ar fi fost nominalizat la marile premii ale genului şi ar fi câştigat an de an cel puţin câte un Hugo, Nebula sau Locus. Ar fi fost invitat de onoare la orice convenţie locală sau internaţională şi numele său ar fi intrat în toate dicţio­na­rele literare şi de gen.”
Această caracterizare pe cât de succintă pe atât de exactă îi aparţine lui Costi Gurgu, el însuşi autor de SF&F, emigrat chiar pe continentul nord-american. Liviu Radu (născut în 1948 la Bucureşti, automatician) este un mo­nument. Dar noi, din păcate, nu ne preţuim monumentele, ba le şi demolăm pe faţă sau pe şest. Literatura română SF&F are autori excelenţi care, vorba lui Costi Gurgu, au doar handicapul limbii şi al pieţei noastre săr­ma­ne. „Waldemar” al lui Liviu Radu a stat în ser­tarele sistemului editorial românesc 10 ani (1995-2005) în loc să-l ducă pe autor în to­pul vânzărilor. Iar de capodopera sa „Con­stanţa 1919” puţini au auzit chiar în lumea li­terară, care snobează aiurea literatura SF&F acor­dând mai multe galoane câte unui poet meteoric, menit dispariţiei după un sezon. Liviu Radu este şi un precursor al literaturii Fan­tasy la noi. Tetralogia sa despre Wal­de­mar, „Lumea lui Waldemar”, adunată într-un vo­lum de peste 600 de pagini la Tritonic, cu­prin­de romanele anterioare: „Waldemar”, „Blo­­cul câş”, „O după-amiază cu bere şi zâ­ne” (s-a plimbat în 2010 pe la toate juriile, eu în­cer­când din răsputeri să îl premiez şi eşuând din... lipsa premiilor de gen, altă aberaţie a sistemului nostru li­te­rar, s-a ales doar cu o nominalizare la USR) şi un roman inedit: „Vânzoleli nocturne”.
Liviu Radu şi-a pus problema, încă în 1995, fiind şi un re­putat traducător din engleză, aducând în română peste 40 de volume de Asimov şi alţi „grei” ai SF-ului, a creării unor roma­ne F autohtone, cu miză pe folclorul nostru.
Waldemar e un personaj real, cu păcate şi calităţi, din zi­lele noastre, dar care, montaniard fiind, are norocul să fie răpit, sus la munte, la izvor, de iele. De-aici se deschid numeroase posibilităţi şi acţiuni antrenante, pline de suspans, dar şi de umor. Liviu Radu nu are nu­mai talent, ci şi o puternică, dar bine strunită imaginaţie. El are în primul rând o inte­ligenţă „brici” pe care o utilizează cu succes în decuparea intrigilor, personajelor şi în urmărirea oricărei idei ofertante până la li­mitele ei, construind ingenioase paradoxuri narative. 
Nu am intenţia să rezum patru romane în câteva rânduri. Pot doar să remarc reuşita literară a lui Liviu Radu pus în sfârşit oarecum într-o lumină mai puternică de apariţia lui „Waldemar”. Nu uit însă că toate calităţile mai sus enumerate le etalează autorul şi în proza scurtă, câteva dintre acestea fiind modele ca­no­nice ale genului SF&F. Va veni curând topi­rea genului acestuia în main-stream, şi semne sunt cu droaia şi la noi. E un proces la care punem umărul destui şi ar trebui s-o facem mai hotărât. Atunci autori ca Liviu Radu, în primul rând, dar şi Cristian Mi­hail Teodorescu, Dănuţ Ungureanu şi mulţi alţii îşi vor avea locul în raftul de onoare al prozei.