Se ştie ce s-a întâmplat la votarea moţiunii de cenzură pe proiectul noului Cod al Muncii de miercurea trecută: mai întâi a fost mitingul sindicaliştilor, apoi aşa-zisele dezbateri - de fapt, un dialog al surzilor -, apoi Opoziţia a dorit adoptarea unei declaraţii prin care Parlamentul să condamne declaraţiile premierului maghiar, a urmat un şir de discursuri şi contradiscursuri terminate fără nicio concluzie şi, târziu în noapte, s-a ajuns la votul în urma căruia, după cum era previzibil, moţiunea a fost respinsă. Două chestiuni aş vrea să comentez în cele ce urmează: 1. Lipsa totală de strategie şi de coerenţă a Opoziţiei şi 2. O probabilă strategie a Puterii.

Opoziţia - un mecanism nefuncţional
Piatra de moară care atâr­nă de gâtul oricărei coaliţii sau alianţe politice - cel puţin în România postcomunistă - este lipsa de coordonare. Cam­pioană a fost coaliţia care a guvernat între 1996 şi 2000, dar pe locul 2, cu şanse mari de a trece în frunte, e actuala USL. Nu ştiu cine îi consiliază (da­că i-o consilia cineva) pe li­derii USL, dar impresia gene­ra­lă e de „urechism”, de „mer­­ge şi-aşa”, de improvizaţie în care costurile (de bani, timp, energie, imagine) sunt foarte mari în raport cu beneficiile.
Prima carenţă, evidenţia­tă din plin miercuri, a fost lip­sa de acribie şi profesiona­lism în redactare. Ce a putut vedea omul simplu la TV? Pe premierul Boc aducând un argument uluitor: că în textul moţiunii sunt criticate expli­cit prevederi care apar, ca ata­re, şi în textul proiectului de Cod al Muncii prezentat de USL! Păi, dacă acest lucru e adevărat, liderii USL şi cei ca­re au redactat cele două texte ar trebui să-şi dea demisia din toate funcţiile posibile şi să se retragă definitiv pe la mănăs­tiri! După cum, dacă nu e adevărat, ar trebui să verse pe toate canalele de presă dovada minciunii premierului! Ceea ce nu s-a întâmplat. (În paranteză fie spus, nici jurnaliştii nu au reacţionat profesionist, pe această problemă de fond, ci au urmărit şi au co­mentat spectacolul scandalului care a urmat.) Al doi­lea exemplu este cel cu dis­cursul premierului maghiar ca­re, se pare, iar a fost preluat „după ureche”.
De la această lipsă de acribie derivă şi inadecvarea. Opo­ziţia trage aproape din orice poziţie (ceea ce nu e ne­apărat rău!), dar nu nimereşte niciodată ţinta. Ar fi fost mult mai simplu şi mai eficient ca în textul moţiunii să se spu­nă, sec: „1. Nu admitem ca o asemenea lege importantă să fie adoptată prin procedura an­gajării răspunderii, cu atât mai mult cu cât nu există nicio condiţie de urgenţă, 2. Guvernul a abuzat de aceas­tă procedură reducând Par­la-mentul la un rol strict decorativ şi 3. (facultativ!) Preve­de­ri­le proiectului de Cod al Mun­cii transformă salariaţii în sclavi moderni.”
Mai mult, nu i-a obligat ni­meni pe reprezentanţii USL să depună propriul proiect de Cod. Depunându-l, Opoziţia a creat nişte aşteptări inutile pe care nici nu avea cum să le îm­plinească. Opoziţia a căzut, de fapt, de mult timp, în capcana Puterii care repetă că „ad­versarii noştri nu au so­luţii”. Greşit! Atâta timp cât te afli în Opoziţie, nu ai nicio obligaţie să vii cu soluţii - trebuie doar să critici! Soluţiile trebuie prezentate, poate!, în campania electorală şi, desi­gur, în momentul preluării gu­vernării. Ce e mai grav pen­tru Opoziţie este că Pu­te­rea a reuşit să impună această go­goaşă şi în media şi, corelativ, şi în unele segmente de pu­blic. Păi, să ne gândim un pic! Să zicem că eu, partid de opo­ziţie, vin cu nişte soluţii. Cum vin? Le spun, prin interme­diul unor lideri, în presă. Cu ce rezultat estimat? Niciu­nul! Atât timp cât sunt doar vor­be, ele nu vor produce nici­un efect în planul rea­lită­ţii, al vie­ţii de zi cu zi a oa­me­ni­lor. Iar liderii Puterii vor des­fiinţa, tot în presă şi tot din vorbe, respectivele soluţii. Ce vor zice, la sfârşit, liderii Pu­terii? Ace­laşi lucru: „Opo­zi­ţia n-are soluţii!”. Başca faptul că, pe şest, ar putea „fura” res­pec­ti­vele soluţii, dacă le convin!
Am vorbit despre „Opo­zi­ţie”, şi nu despre USL, pentru că în Opoziţie am introdus şi sindicatele. La ce trebuia să fie anunţat un miting cu 50.000 de participanţi, dacă nu s-au putut aduna nici 10.000? Românii au o vorbă neacademică: gura bate c…! Nu era mai onest să se facă pregătiri serioase şi tăcute, iar mitingul să fie o surpriză pentru public?
Exagerarea propriilor pu­teri duce la un spectacol al ne­putinţei. Iar spectacolul ne­pu­tinţei are, în timp, efecte ma­jore. Şi cele mai rele nu sunt legate de scăderea în­crederii în vremelnicul USL, ci de scă­derea încrederii în sistemul politic democratic şi în statul de drept. Prin astfel de acte ratate, Opoziţia îşi omoa­ră şi propriul bazin electoral - electoratul volatil, cei care nu sunt aderenţi sau simpatizanţi ai vreunui partid, dar care sunt nemulţumiţi de gu­vernare -, dar omoară şi spiritul civic al tuturor cetăţenilor care vor vedea în politică doar un club select de corbi care se fac că-şi scot ochii. Dar aici are şi Puterea un rol cel puţin la fel de important.

Puterea - o probabilă strategie
În România de astăzi, Pu­terea e, de fapt, jupânul de la Co­troceni. Restul, adică Gu­ver­nul, Parlamentul, justiţia, partidele, societatea civilă, nu contează! Momentele critice pentru Traian Băsescu au fost anul trecut. La anunţarea mă­surilor de austeritate şi la re­manierea Guvernului. Sau, cel mai grav, în 2009, la singura moţiune de cenzură trecută. Din situaţia actuală, pre­şedintele poate sta liniştit până în 2012 şi, poate, chiar până în 2014.
Preşedintele e însă jucător şi are un atu uriaş. Hiper­centralizarea puterii (pentru un stat zis democratic) îi oferă lui Traian Băsescu o coerenţă şi o eficienţă deosebite în ac­ţiunile politice şi/sau de ima­gi­ne, oficiale sau mai puţin o­fi­ciale. Atenţie! Să nu con­fun­dăm Puterea (adică pe Tra­ian Băsescu) cu anexele de care po­meneam mai sus, Guver­nul sau PDL-ul! Aceştia fac gre­şeli cu duiumul şi, într-o a­numită măsură, se pare că stra­tegia politică de la Cotro­ceni le are în vedere ca atare.
Prima direcţie care se ob­servă e dezbinarea. Este un procedeu tactic care e cu atât mai eficient cu cât USL este un construct relativ forţat şi, mai ales, rigid. Punctul critic pe care l-au ales strategii cei mari ai jupânului este Dan Voiculescu. Iar publicul-ţintă, deloc întâmplător, susţină­torii anticomunişti cei mai pres­tigioşi ai preşedintelui PNL, Crin Antonescu. Se vede şi cu ochiul liber, dar o ana­liză de presă ar evidenţia clar că subiectul Dan Voiculescu a fost, în ultimele luni, cu mult, mult!, mai dezbătut decât în perioade similare când, de fapt, coaliţia forţelor anti-Bă­sescu era aceeaşi. (De exemplu, alegerile prezidenţiale, mo­mentul Iohannis sau mo­mentul suspendării din 2007, când Dan Voiculescu era pre­şedintele Comisiei parlamen­tare de anchetă.) Ce înseamnă asta? Pur şi simplu, ţinta este Antonescu. Acesta este liderul care şi-a anunţat deja intenţia de a candida la preşedinţie în 2014, lucru convenit şi cu PSD, care ar prefera conduce­rea unui viitor guvern prin Victor Ponta. Crin Antonescu are încă în rândurile tinerilor şi ale intelectualilor o cotă de popularitate mult mai mare decât a preşedintelui şi mult mai mare decât a oricărui candidat prezumtiv din par­tea PDL. Deci Antonescu trebuie erodat! Într-un anume fel, se pregăteşte ca asocierea An­tonescu-Voiculescu să fie similară cu asocierea Geoană-Vîntu de la prezidenţialele din 2009.
O a doua direcţie este „fe­zandarea” PDL. De unde, ini­ţial, Vasile Blaga părea că va face un galop de sănătate în cursa pentru preşedinţia partidului, ultimele zvonuri ara­tă că vreo două treimi din filia­le s-au aliniat în spatele actualului preşedinte şi premier.
Traian Băsescu nu are în intenţie să-l elimine pe Blaga din cursă. Dimpotrivă! Vic­to­ria lui Emil Boc nu ar fi credi­bilă decât dacă va fi o confruntare „democratică” între el şi Vasile Blaga. De asemenea, o eliminare a lui Blaga (de exemplu, pe chestia cu co­rupţia din vămi) ar însemna un risc major de spargere a partidului - ceea ce Traian Bă­sescu vrea să evite cu orice preţ -, lucru care s-a văzut şi prin lipsa sprijinului pentru „re­formişti”. Aşa cum spu­neam şi săptămâna trecută, Boc nu va fi retras de la şefia Guvernului - acesta fiind atuul său cel mai important. Iar dacă lucrurile merg aşa cum pare că se aranjează, din nou confirmatul preşedinte al PDL, Emil Boc, se va re­tra­ge singur din funcţia de premier. Dar nu imediat după Convenţia PDL! Cel mai pro­babil, la sfârşitul sesiunii par­la­mentare, când va fi cald, prag de vacanţă şi când, se spe­ră, evoluţia în bine a eco­nomiei va fi mai vizibilă.
Noul guvern de la vară va fi foarte interesant! Nu nu­mai că va fi un guvern politic cu un premier tehnocrat. El va mai avea câteva schimbări ma­jore: la Interne, la Justiţie, la Apărare şi la Externe. De ce? Pentru a se da impresia de ne­amestec în campania electo­rală. Şi, ghici, ciupercă? Cine va fi oare candidatul PDL la prezidenţialele din 2014?