Partidele politice nu sunt nişte organizaţii „tari”. Nu funcţionează, adică, pe baza unor norme imperative, în care drepturile şi obligaţiile unui membru de partid să fie legate strâns şi biunivoc de recompense şi sancţiuni care să afecteze grav resursele (economice sau de status) ale respectivului. Asta, în teorie!

Prelungirea teoriei
Simplificând foarte mult, conform lui Jürgen Haber­mas, constituirea „sferei pu­blice” şi apariţia democraţiei de tip occidental au la bază asocierea voluntară a unor persoane instruite şi independente economic în scopul identificării şi aplicării unor reguli raţionale şi eficiente de organizare a societăţii în di­recţia binelui comun. Subli­niez apăsat ideile de „asociere voluntară” şi de „independen­ţă economică”. Cu alte cu­vinte, dacă vrei să activezi în politică trebuie să-ţi sacrifici de bunăvoie o parte din timpul şi resursele personale şi trebuie să acţionezi fără ideea unui câştig material. Prin ur­mare, politica nu presupune disciplina sau stricteţea acti­vităţii dintr-o întreprindere economică, de exemplu, sau dintr-o instituţie (armată, ad­ministraţie etc.). Bineînţeles, factorul de echilibru este res­ponsabilitatea. Iar aceasta este legată, la rândul ei, de fe­lul în care politicianul înţele­ge voluntariatul în slujba bi­nelui public.
Am făcut această introdu­cere pentru a nuanţa impresia pe care o lasă, de multe ori, relatările presei cotidiene. Membrii partidelor politice ro­mâneşti sunt campioni la drepturi şi restanţieri la o­bli­gaţii. Sau, punând punctul pe i, îşi asumă voluntariatul (în sensul că fac ce vor), dar nu în aceeaşi măsură şi responsabi­litatea.

Începutul practicii
În acest început de primă­vară, relatările presei despre politica internă dau impresia unei avalanşe de evenimente dramatice, de natură să pro­du­că o revoluţie (sau mai mul­te) până în străfundurile naţiunii. Nimic mai fals! Cu­tremurul adevărat a fost vara trecută, după anunţarea mă­surilor de austeritate, şi a culminat cu „remanierea” Gu­vernului. Aşa cum am scris la acea vreme, câştigător a fost Traian Băsescu şi această victorie i-a asigurat controlul tuturor pârghiilor de putere până în 2012. (Subliniez că această victorie a fost, după părerea mea, o victorie perso­nală a preşedintelui, dar cu efecte catastrofale, pe termen lung, asupra ţării!)
Dacă adevăratul cutremur a fost vara trecută, ceea ce ve­dem astăzi sunt doar prăbu­şiri ale unor ziduri oricum fi­surate. Să începem cu PDL.
Aparent, PDL a demonstrat, în Consiliul de săptă­mâna trecută, o strângere a rân­durilor şi o determinare e­xem­plară. Realitatea e că, prin­cipial, o schimbare (sau de­clanşarea acesteia) nu poa­te avea loc cât timp partidul este la putere. Aşa-zişii reformişti s-ar putea consola doar cu gândul că vor avea un cu­vânt de spus în 2012 sau 2013, după ce partidul va fi trecut în opoziţie. De partea cealaltă, „unanimitatea minus trei” ascunde neîn­cre­dere şi frică. Mesajul implicit e „acum nu e momentul!”. Mai dramatic însă este viitorul. Niciun scenariu din cele vehiculate în presă nu e convingător. Totul se învârte în jurul schimbării lui Emil Boc din funcţia de premier. Acest lucru se poate produce în două situaţii: un vot de neîncredere în Parla­ment sau o demisie a lui Emil Boc (din proprie iniţiativă sau din iniţiativa lui Traian Bă­sescu). După cum se vede, PDL, ca structură instituţio­nală, e blocat. Nu va putea
să-şi demită propriul premier - pentru că asta ar însemna un risc uriaş de pierdere a pu­terii - până la Convenţia Na­ţională. Deci, la Convenţia Naţională, dacă va candida, Emil Boc vine din postura de preşedinte în funcţie al partidului şi de premier. Doar dacă va câştiga din nou func­ţia de preşedinte, abia atunci Emil Boc va avea libertatea şi puterea de a renunţa la şefia Guvernului. Iar un nou premier va fi desemnat nu de că­tre partid, ci de către preşe­din­tele Traian Băsescu.
Să presupunem că nu Emil Boc, ci Vasile Blaga va câş­tiga şefia în Modrogan (deşi bănuiesc că nici Elena Udrea şi nici Adriean Videa­nu nu-l vor vota pe Blaga). Ei, şi? Poate că, într-un moment de nebunie, partidul ar putea să-l dea jos pe Boc, dar va pu­tea să pună alt premier? Nu! Pe scurt, PDL se poate consola cu o coeziune internă pe termen scurt şi cu perspectiva „retragerii în munţi” după a­le­geri. Toate cheile puterii ră­mân la Traian Băsescu.

Despre Opoziţie, cu melancolie
Spuneam, săptămâna trecută, că PDL va pierde ale­ge­rile din 2012. Îmi menţin afirmaţia, dar avertizez că, oricât de bine stă acum în sondaje, nici Opoziţia nu va putea câştiga în 2012, decât dacă se va putea „reinventa”, rapid şi credibil. Am avertizat, încă din toamnă, că o alianţă în­scrisă la tribunal este pripită. Problema nu este atât cea a in­compatibilităţilor punctu­a­le între organizaţiile jude­ţe­ne - de genul celei de la Bacău - unde, mai de milă, mai de si­lă, se pot impune de la „centru” soluţii imperative. Pro­ble­­ma uriaşă este că ambele partide mari, mai ales PSD, dar şi PNL, au rămas cu fracturi in­terne nevindecate de pe urma schimbărilor de lider. Plastic spus, e ca o că­să­torie „în orb”, în care proas­peţii soţi află du­pă nuntă de­spre beteşugurile partenerului.
Perioada de opoziţie este, pentru orice partid, perioada în care se fac analize, se fac ale­geri interne şi se redefi­neş­te politica respectivului partid faţă de electorat, faţă de adversari şi de potenţialii a­liaţi. Acest proces are nevoie de timp şi trebuie dus, cu in­teligenţă, până la capăt.
PSD se confruntă şi azi cu urmările „cuţitelor lungi” din 2005. Un partid mare, neomo­gen şi tensionat a reacţionat atunci haotic şi autodistructiv (aşa cum va păţi şi PDL, dar nu acum, ci după ce va pierde alegerile). Mircea Geoană, per­sonal, poartă o mare răspun­de­re pentru problemele struc­turale ale PSD. Pornit ca un reformator, Geoană a sfârşit prin a fi un compromis între diversele tabere din partid înainte de alegerile din 2008. Candidatura la preşedinţie în 2009 a fost un „wishful thin­king” de ambele părţi: parti­dul spera să scape de Geoană, iar Geoană spera să scape de partid! Ei, n-a fost să fie!
Lăsând gluma la o parte, Victor Ponta pare să nu fie conştient că a preluat nu numai partidul, dar şi defici­tul de poziţionare/repozi­ţio­nare acumulat în perioada 2005-2009. Tot plastic vor­bind, Victor Ponta s-a urcat la volanul unui partid căruia nu i-a verificat pneurile, lumi­nile, direcţia, nivelul de combustibil. Problema PSD este că, înainte de a avea nevoie de şofer, are nevoie de mecanic. Ceva paşi pare că s-au făcut: s-a clarificat situaţia financia­ră, s-a început un recensă­mânt… Dar, repet, un partid nu e o întreprindere: munca de la om la om e esenţială. Ca­zul Ion Toma nu e nou. Pro­blemele din organizaţia Olt au apărut încă din 2008, dacă nu şi de mai de mult. Cazul Marius Lazăr este, într-un fel, continuarea proble­melor PSD de la Arad din 2004.
PNL-ul lui Crin Antonescu de astăzi seamănă, într-un a­nume fel, cu PSD-ul lui Mir­cea Geoană din 2006. Adică ajuns într-un moment în care ar trebui să dea un semnal puternic de determinare şi vitalitate. În 2006, PSD-ul lui Geoană a ratat momentul. Crin Antonescu are un discurs şi o acţiune politică mai prudente şi mai realiste. Nu a generat aşteptări foarte ridicate în rândurile partidului, dar nici nu a stat pe loc. Re­proşurile adversarilor - că ar fi trădat idealurile de dreapta prin asocierea cu PSD - nu sunt de mare impact, dar nici nu există promisiuni de viitor foarte clare.
În aceste condiţii, rolurile celor două mari partide în interiorul USL sunt confuze. Nu e suficient pentru ca electoratul să fie convins că Uniu­nea îi aduce un beneficiu.
Partidele de astăzi sunt, de fapt, reprezentarea situa­ţiei generale sociale şi econo­mice. Ele nu mai sunt (şi nici nu mai pot fi) expresia unor segmente sociale masive (nu mai există aşa ceva) şi nu pot fi nici acele birocraţii func­ţio­nale care să reflecte interesele indivizilor dintr-o societate echilibrată. Starea de disolu­ţie socio-economică se reflec­tă în funcţionarea şi credibilitatea partidelor.