Săptămâna trecută m-am făcut din nou profesor, pardon, trainer de ceva. Nu ştiu exact de ce, pentru că încă nu vă pot spune, după 20 de ani, ce anume e media. Ştiu mai precis ce anume suntem noi, oamenii care o fac.
Ei bine, îmi părem mai degrabă victime ale publicului decât răsfăţaţi ai lui. Oameni care se culcă la cinci ore după ce ultimul din familia lor a închis lumina. Cetăţeni care vorbesc despre viaţa altora fără ca ei să aibă parte de aşa ceva. Oameni care se uită în fiecare zi cu frică pe cifrele de rating. Slujbaşi fără contract fix cu exact clientul lor cel mai important: publicul. Oameni a căror carieră, viaţă, bunăstare, depinde de cheful, de moftul unora pe care nu-i cunosc, dar care, cu o telecomandă, le pot schimba viaţa!
Ei bine, deşi situaţia asta pare un pic mai proastă decât robia evreilor în Egipt, există câteva sute de cetăţeni, la prima strigare doar, care doresc să urmeze acest destin: sclav al gustului public, puşcăriaş în cuşca de PR a celebrităţii. Vorbesc despre cursanţii la academia de media pe care au făcut-o nişte colegi la mine la serviciu (Sandra, am înţeles, să nu trec pe la casierie încă!).
OK, ştiu că n-o să vă conving că există drama asta de a fi celebru şi bogat. N-o să mă credeţi că e mai stresant să ai maşină de 100.000 de euro, plătită cu dragostea mulţimii, în loc de maşină de 10.000, plătită cu credit, din banii tăi. Şi totuşi, există un lucru pe care nu poţi pune mâna exact în statutul vedetei, dar care e clar în momentul în care răsfoieşti o revistă mondenă de acum 10 ani: celebritatea trece şi fără tratament. Mai rău, nu poate fi pusă la bancă azi, să ai şi pentru mâine, cu dobândă. Nu poate fi păstrată la saltea, cumpărată mâine cu banii făcuţi azi. E cea mai perisabilă stare din lume, care se bate în incertitudine cu atomul de Americiu, un element pe care îl poţi ţine în eprubetă câteva secunde şi nici atunci nu ştii exact de unde a venit şi încotro s-a dus.
Pentru chestia asta noi am făcut o şcoală. Puteam la fel de bine să facem o biserică. Pentru că între meseria noastră şi un cult există câteva elemente comune. În primul rând, trebuie să crezi în ceva ce nu poţi dovedi că există - în cazul de faţă calităţile care o fac pe vedetă deosebită de simplul muritor. Apoi, ai nevoie de un templu, unde oamenii să vină să ia lumina de la reflector şi tămâia cu arome de mătrăgună din replicile zeiţelor zilei. Adăugaţi la toate astea slujba numită talkshow, ţinută şi ea, ca în orice cult, la intervale regulate. Omul are nevoie de ritualuri.
Cum ar fi, de exemplu, tăierea porcului de Ignat şi sacrificarea vedetei de Sf. Scandal. Dar despre asta n-o să le spunem ăstora mai noi. Să fie şi ei suprinşi când se vor vedea în farfuria poporului, adică pe prima pagină din tabloid...
