România va intra, odată cu anii 2011-2012, în ceea ce am putea numi „a doua tranziţie”. Ştim de unde venim, e greu să spunem însă încotro ne îndreptăm. Elementele principale ale acestei tranziţii se pot împărţi pe două niveluri. Un nivel al tendinţelor „macro” şi un nivel al evenimentelor şi fenomenelor punctuale, uşor observabile.

Tendinţe „macro”
Partea cea mai surprin­zătoare a chestiunii este că ten­dinţele „macro” sunt e­nun­ţate de (relativ) multă lu­me, de personaje prestigioase fie prin competenţă, fie prin funcţie. Şi totuşi, nimeni nu ia nicio măsură.
Una dintre aceste tendin­ţe, poate cea mai îngri­jo­ră­toare, este problema demo­gra­fică. De la Revoluţie în­coa­ce, populaţia României scade şi îmbătrâneşte. Scade atât din cauza sporului natural - negativ în foarte mulţi ani -, cât şi din cauza emigrării. Ceea ce se întrevede acum pentru următorii ani este o accentuare a emigrării şi o scădere, în continuare, a spo­rului natural.
Emigrarea va fi favorizată şi de intrarea în spaţiul Schen­gen (chiar dacă aderarea va fi amânată acum, în primă­va­ră), dar şi, mai ales, de legisla­ţia muncii care este alcătuită şi modificată alandala. Mă re­fer în primul rând la absenţa contextualizării. Legile sunt preluate din cine ştie ce sistem juridic european şi trân­tite, ca atare, în România. Ac­tualii guvernanţi, autointitulaţi „de dreapta” (oare îşi mai aduce aminte dl Botiş cum era când era membru PSD?), promovează legi care, în opi­nia domniilor lor, ar încuraja munca şi ar descuraja ipos­taza de „asistat social”. Foarte frumos! Există însă o ofertă rezonabilă de locuri de mun­că? Nu! Nu mai vorbesc că o asemenea ofertă ar trebui structurată strategic, pe ceea ce am dori să fie România în următorii 10-20 de ani: industrie sau agricultură?, ce fel de industrie?, ce fel de servicii? etc., etc. Legislaţia muncii îndeamnă la emigrare pentru că, dacă angajatul are acelaşi cadru legal, va prefera să mun­cească în locul în care celelalte servicii pe care le oferă statul cetăţeanului sunt funcţionale (şi, oricum, mai bune). Despre legislaţia referitoare la maternitate şi creşte­rea şi îngrijirea copiilor nici nu mai are rost să vorbesc!
În strânsă legătură cu a­ceasta este şi Legea educaţiei. Sub pretextul modernizării curriculei, actualii guvernanţi au impus o lege care va produce absolvenţi „castraţi identitar”, dispuşi să presteze munci „de unică folosinţă” în companii multinaţionale. Nu sunt adeptul unor politici na­ţionaliste sau protecţioniste, dar cred că, în paralel cu integrarea în UE, statul român trebuie să se şi autodefineas­că. Vorba lui Farfuridi: tră­da­re să fie, dar s-o ştim şi noi! Mai mult, Legea educaţiei, prin impunerea unor pensionări forţate, va slăbi capaci­tatea sistemului de a furniza specialişti. Iar dintre tinerii care merg la studii în străină­tate, foarte puţini se mai în­torc în ţară. Rezultatul este o a doua tendinţă „macro” - de­profesionalizarea.
O altă tendinţă, deja anti­cipată mai sus, este destructu­rarea economică. Până la un punct, acesta este un proces firesc într-o epocă a globali­ză­rii. E bine ca statul să încurajeze libera iniţiativă în eco­no­mie. Dar tot statul trebuie să se asigure că există o „masă cri­tică” prin care economia funcţionează şi se dezvoltă pe o direcţie calitativă (subliniez, calitativă) de natură să asi­gure o dezvoltare durabilă a întregii societăţi. Altminteri, la ce mai e bun statul? Ceea ce vedem însă e o totală lipsă de preocupare - chiar şi la ni­vel de intenţie - în acest sens. Ni se spune mult despre tu­rism (mai mult pentru că mi­nis­trul în cauză este o persoa­nă bine mediatizată), ni se spune ceva despre autostrăzi (probabil pentru că e un as­pect de care ne lovim, direct, cu toţii) şi ni se spune câte pu­ţin de­spre agricultură. Aici, cred că tendinţa dominantă în anii ce vor veni va fi reface-rea unor mari exploataţii a­gri­cole. A­ces­tea vor fi reali­za­te prin achi­ziţionarea pă­mân­tului de la ţărani (din ce în ce mai pu­ţini şi mai bătrâni) de către per­soane fizice sau juri­dice străine. Preţurile în creş­te­re la alimente, pe plan mondial, vor încuraja această tendinţă.

Tendinţe „micro”
Îmbătrânirea populaţiei şi destructurarea economico-so­cială vor avea ca rezultat şi ato­mizarea politică. Chiar în acest moment, când pe scena po­litică par a se fi coagulat do­uă mari grupări, tabloul este înşelător. Polarizarea o gene­rează, aproape exclusiv (spun „aproape” doar ca să păstrez un strop de hazard), preşedintele Traian Băsescu. În rest, nicio idee şi nicio viziune majoră nu e asumată sau discutată de liderii politici. În schimb, în toate partidele sunt foarte vizibile grupurile şi rivalităţile. În 2012, cu toate eforturile, mai mult sau mai puţin legale, PDL nu va câş­tiga. Rezultatele alegerilor vor fi însă nemulţumitoare pentru toată lumea: încă din 2008 este evident că reprezentativitatea aleşilor, atât în Consiliile Locale şi Judeţene, cât şi în Par­lament, lasă de dorit. A­cest aspect se va accentua în 2012. O asemenea atomizare, paradoxal poate, îi va întări poziţia preşedintelui. Chiar dacă USL va câştiga de o ma­nieră categorică (peste 50%) alegerile parlamentare, nu cred că se vor grăbi să-l suspende pe Traian Băsescu. Pur şi simplu pentru că vor interveni dispute interne. Şi ori­cum procesul ar dura, cu consecinţe - de imagine şi nu nu­mai - imprevizibile.
Clasa politică se va schimba. În primul rând fizic. 2012 va fi, probabil, primul legislativ în care majoritatea covârşi­toare a parlamentarilor va fi alcătuită din persoane care aveau, în decembrie 1989, sub 20 de ani. Acest grup este alcătuit însă, în medie, din persoane cu o instrucţie universitară lacunară şi o experienţă profesională, eufemis­tic vorbind, nesistematică.

Războiul lui Traian Băsescu
Vrând-nevrând, preşedintele va rămâne, în următorii doi ani, punctul de referinţă al scenei politice. Tot parado­xal, deşi puterea lui Traian Băsescu a scăzut în valoare ab­solută (şi aici intră pierde­rea controlului asupra unor porţiuni largi din propriul partid, scăderea în încrederea populaţiei, uzura morală ş.a.m.d.), totuşi, faţă de ceilalţi actori politici, puterea sa a crescut. Practic, Traian Băses­cu - de la Adrian Năstase în­coace - nu a mai avut un ad­versar pe măsură. Crin Anto­nescu, în campania din 2009, a fost o promisiune, dar în USL, ca în orice construcţie bi­cefală, liderii se anihilează reciproc.
Nu ştiu în ce măsură Tra­ian Băsescu a avut vreun plan al carierei politice. Înclin să cred că s-a băgat „la bătaie” parţial din ambiţie (vizavi de inamicii personali), parţial din context (s-a întâmplat că nu era nimeni mai bun în 2004). Oricum, abia după 2006 a înţeles ceva din ceea ce i se întâmpla, dar nici atunci nu s-a străduit să-şi depă­şească propriile limite.
Dar, dacă el însuşi nu ştie de ce i se întâmplă ceea ce i se întâmplă, istoria i-a rezervat lui Traian Băsescu un rol special. Cel al zeului hindus Şhiva - distrugătorul. Recent, preşedintele avea o exprima­re foarte plastică: „În Ro­mâ­nia, unde pui degetul ţâşneşte corupţia”. Da, am spune chiar că unde pune Băsescu degetul, ţâşneşte corupţia! Dar nu despre corupţie vreau să vor­besc aici. În cariera sa poli­tică, Traian Băsescu nu a construit nimic. Chiar PD-ul din 2001-2005 a fost o improviza­ţie, un instrument „de unică folosinţă”. De fiecare dată, pentru eşecuri, Traian Băses­cu a dat vina pe cineva. Pe corupţii din PSD, pe oligarhi, pe moguli, pe popor chiar (atunci când a hotărât mă­su­rile de austeritate). Acum, singurul obiect de sacrificiu a rămas propriul partid. Traian Băsescu nu va ezita să-l sacrifice. Cel mai mare inamic al PDL, acum, este preşedintele.
Dar explozia PDL nu va avea loc acum, cât încă se află la putere. Oricât de nemul­ţu­miţi ar fi membrii de partid şi oricât de multă mediatizare s-ar face în jurul Con­ven­ţiei Na­ţionale, nimeni (şi nici Traian Băsescu) nu riscă o mişcare majoră. Dar în 2012 acest lu­cru se va întâmpla cu siguranţă!