Pluta Meduzei pe româneşte

Doi ani de contracţie economică în­sea­m­nă probleme serioase pentru orice guvern din lumea asta. Entu­zi­as­mul cu care domnul preşedinte Bă­sescu ne-a anunţat fulminanta creş­­te­re economică de 0,1% din ul­timul tri­mestru al anului 2010 nu a fost prea molipsitor. Ştirea s-a stins ca o lumâ­nare în furtună. Şi de ce ar fi fost prea receptivi românii la veselia pre­ziden­ţia­lă? Au învăţat în două de­cenii de tranziţie că veştile bune de­spre in­di­catorii macroeconomici, chiar şi ce­le foarte bune, se transformă în­cet şi rar în ceva bun şi utilizabil şi pentru ei. 
Majoritatea oamenilor obişnuiţi tră­iesc în locuinţe prea mici, au venituri doar din salarii şi pensii, mun­cesc pe rupte şi orele suplimentare nu le sunt plătite „că-i criză şi dacă nu-ţi place, plea­că!”. Oamenii obiş­nuiţi ajung la medic doar când nu se mai pot ridica în pi­cioare, pentru că medicamentele sunt scumpe şi nu-şi pot permite spitalizări sau tratamente eficiente şi scumpe. Oamenii obişnuiţi nu mai plea­că ni­că­ieri în concedii, stau şi pri­vesc la televizor cum aceiaşi câteva mii de fericiţi blochează la fiecare sfâr­şit de săp­tămână drumul spre Sinaia sau spre Mamaia. Oamenii o­biş­nuiţi văd cum din salariul lor de astăzi mai cumpără abia jumătate din produsele şi servi­ciile pe care le cumpărau în urmă cu doar doi ani. Oa­menii obişnuiţi au probleme seri­oase. Pentru ei, corabia vieţii pare să plutească în derivă către o insulă sălbatică.
Oamenii aleşi au altfel de probleme. Oamenii aleşi se cred chemaţi de is­torie să facă ordine în dezmăţul democratic al ultimului secol şi să împartă biblic lumea între cei ce au şi li se mai dă şi cei ce nu au şi li se va mai lua. Au spintecat legea în două: si­gură pentru cei ce au, nesigură pentru cei ce nu au. Dacă unii sunt ban­cheri şi au o mulţime de debitori, se­cu­ritatea ju­ridică a contractelor este sfântă, căci sfântă este marea proprietate. Da­că alţii au doar salarii, pensii şi lo­curi de muncă, securitatea ju­ri­dică este diabolică şi trebuie să fie călcată în picioare, căci pedeapsă este truda omului încă de la izgonirea din Grădina Edenului. Şi atunci când corabia ţării a eşuat în hula crizei eco­no­mice, oamenii aleşi s-au refugiat în bă­rcile de salvare ale contractelor cu statul sau în cele ale reducerii drepturilor oamenilor obişnuiţi întru salva­rea blazonului financiar al aleşilor. Oamenilor obişnuiţi le-au fost lăsate resturile corabiei eşuate, să-şi facă şi ei o plută.
Căpitanul corabiei zdrobite de furia crizei economice dă asigurări să­răn­­to­cilor de pe plută că vor fi şi ei legaţi de bărcile în care oamenii aleşi s-au refugiat, că momentul de pericol a trecut. Dar iată că od­goa­nele care ţi­neau plu­ta legată de prea puţinele bărci de salvare - le­gile muncii, pensiilor, sa­lariilor, protecţiei sociale - au fost tă­iate pe rând. Pluta românilor obiş­nuiţi a ră­mas în valurile înalte ale cri­zei, precum pluta Meduzei. Bărcile de salvare ale celor aleşi se înde­păr­tează cu proviziile aflate la bord: bu­getul pu­blic, profituri bine adăpostite, im­po­zite plătite pe sponci.
Căpitanul celebrei fregate franceze Meduse, om al Vechiului Regim şi al Restauraţiei care a urmat Revoluţiei, a fost judecat pentru erorile sale, dar nu prea pedepsit. În fond, nenorociţii abandonaţi pe plută în largul ocea­nului au fost liberi să-şi organizeze salvarea. Din cei 150 de oameni, băr­baţi şi fe­mei, abandonaţi pe pluta Meduzei au supravieţuit doar 15, sce­nele de disperare, crime şi cani­ba­lism fiind po­vestite mai târziu de unul dintre aceşti supravieţuitori. Pe pluta pe care aleşii guvernamentali români au în­ghe­suit deja cam 18 mi­li­oane de ro­mâni, scenele tari abia au început: ti­ne­rii se gân­desc să arunce în valuri bă­trânii care ţin la pensiile lor, sala­riaţii din companii se încruntă la felia de pâine a bugetarilor, cei în­că sănă­toşi fac planuri de abando­nare a bolnavilor. Căpitanul Hugues Duroy de Chaumereys a fost judecat de socie­ta­tea franceză. Căpitanul Bă­sescu crede că va primi felicitări de la societatea românească.