Domnul Boc şi clasamentele europene

În sfârşit, orgoliul domnului Boc pare să se fi întors din vacanţa sa prelungită şi-l mobilizează pe demnitar să înceapă lungul drum al competiţiei cu alte state europene. Relaxat şi atletic, or­goliul domnului Boc a trecut zâm­bind ştrengăreşte pe lângă clasamen­te­le sărăciei şi veniturilor salariale, a fentat clasamentul prestaţiilor de protecţie socială, a alunecat elegant pes­te clasamentul morbidităţii şi al mortalităţii infantile, a fluierat admirativ în urma siluetei filiforme a beneficiilor familiale şi, în sfârşit, s-a oprit la o şue­­tă cu clasamentul contractelor de mun­că. Chiar pe el îl căuta, singurul clasament util pentru proiectele şefului şi pentru lămurirea bizonului miori­tic în pri­vinţa modificării legislaţiei muncii.
Ca argument pentru favorizarea contractului de muncă pe durată determinată, domnul Boc invocă locul co­daş ocupat de România în Europa în utilizarea acestui tip de contract. Şi are dreptate: în anul 2009 doar 1% din totalul salariaţilor români lucrau sub un contract pe durată determinată, iar 8,5% din salariaţi lucrau în timp par­ţial. În acel an, 13,5% din salariaţii eu­ro­peni aveau contract de muncă pe durată determinată şi 18,1% lucrau în timp parţial. Toată lumea este de acord că cele două tipuri de contracte de muncă asigură o oarecare flexibilitate în piaţa muncii, dar şi că definesc munca precară. Iar rata sărăciei sala­riale în ţara noastră este printre cele mai mari din UE, mult peste 17% din totalul salariaţilor, chiar şi în condiţiile unei prevalenţe accentuate a contrac­telor de muncă pe perioadă nedeterminată şi cu timp integral de lucru. Este pregătit Guvernul să aplice poli­tici de majorare a veniturilor salariale, astfel încât creşterea numărului contrac­telor de muncă pe durată determinată să nu adâncească în sărăcie încă şi mai multe familii de salariaţi? Nici gând. Înfricoşat de numărul mare de locuri de muncă desfiinţate în doar doi ani cu concursul frenetic al guvernului său, domnul Boc speră doar ca în cam­pania electorală din 2012 să poa­tă raporta creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă, oricât de mi­zeră ar fi situaţia salariaţilor. În fond, tema sa preferată este stimularea mun­­cii, nu a remunerării muncii.
Ideea de a oferi angajatorilor posibili­ta­tea de a păstra salariaţii sub contract şi în condiţiile în care li se reduce timpul de muncă, cu reducerea corespunzătoare a salariilor, pune încă o dată sub semnul întrebării securitatea juridică a contractelor. Ce dacă sala­riatul îşi vinde timpul şi capacitatea de muncă în schimbul unei remuneraţii clar stabilite la semnarea contractului de muncă? Atunci când îi convine, an­gajatorul va avea dreptul legal să re­du­că timpul de muncă săptămânal la 4 zile, cu reducerea salariilor. Angaja­to­rul îşi va putea trimite salariaţii aca­să, în concediu fără plată, timp de 15 zile consecutive în fiecare an. Anga­ja­torul îşi poate concedia salariaţii fără explicaţii, dar are dreptul să ceară re­ferinţe profesionale de la fostul an­ga­jator al salariatului. Domnul Boc nu­meşte acest ghiveci juridic medieval „flexibilizarea” muncii. Angajamentele europene ale României prevăd promo­varea flexicurităţii, adică şi flexibiliza­rea, dar şi securitatea muncii. Pentru măsurarea flexibilizării se poate utiliza indicatorul OCDE de protecţie a ocu­pării forţei de muncă şi acesta este ri­dicat în România. Pentru măsurarea componentei de securitate se folo­seşte un indicator sintetic ce reflectă rata de înlocuire a salariului prin in­demnizaţia de şomaj, cheltuielile pu­blice pentru măsurile active de ocupare şi procentul populaţiei active care a urmat un curs de formare profesio­nală în ultimele patru luni. Ei, aici Ro­mâ­nia chiar se află pe ultimul loc din Europa. Guvernul nu dă un sfanţ pe aşa ceva. Probabil domnul Boc nici nu îşi propune. Ar trebui să înţeleagă mai mult decât argumentele livrate de consilierii săi. Domnul Boc este victima perfectă a orgoliului său neinformat şi face victime, la rândul său, mânuind sta­tistici europene.