Pizza Girl

Ascultând în maşină numai bule­tinele de ştiri, rar mi se întâmplă să-mi zboare gândul la vreo don’şoară anume. Printre arestări de comple­zenţă, cotaţii, scumpiri, demisii ne­depuse şi rezultate măsluite este foarte greu, dar nu imposibil să-şi facă loc şi un altfel de gând. Şi uite că zilele trecute am comis-o. Şi nu cu oricine, ci cu ditamai starleta ar­hicunoscută de pe „sticlă”, dorită, invidiată, critica­tă, iubită, bătută şi fumată, dacă ar fi să ne luăm după tabloide, de admiratori sau rivale. Ţin minte că am descoperit-o pe don’şoara în cauză atunci când i-am citit decla­raţiile cum că vrea să ajungă mare vedetă de televiziune şi să aibă o carieră cât mai stră­lu­cită, inter­na­ţional dacă se poate, în modeling. A, da! Şi că dimineaţa mă­nâncă negreşit icre negre şi, pour la bonne bouche probabil, câte­va feliuţe de somon fume, dar numai un pic, cât să nu fie sărat de atâta fum şi să facă riduri. Dom­ni­şoara, nu somonul! Toate a­cestea mi-au revenit brusc în minte, în in­tervalul de 2-3 secun­de, atât cât mi-a luat să trec cu vite­­za regulamentară pe lângă banne­rul în care don’şoara cu ca­viarul (ca să zic aşa…) făcea reclamă cât era afişul de mare la o pizza. La cea mai ieftină pizza. Pe lângă faptul că este o alegere destul de nepotrivită - dintr-un sondaj de opinie efectuat ad-hoc a rezultat că fantezia subiecţilor şi mai ales a „subiectelor” se leagă de pizza boy şi nicidecum de o pitzi-pizza girl -, mai este şi o ne­con­cordanţă între imaginea pe ca­re diva a încercat din răsputeri să şi-o creeze şi îndemnul de a mân­ca, întocmai ca şi ea, vezi Doam­ne, cea mai ieftină (fiindcă iniţial aşa a fost concepută, din resturile de la masa precedentă) mâncare ita-lienească. Nu ştiu sigur care sunt aşteptările exacte de la viaţă ale respectivei, dar ştiu că, şi în politica românească, lucrurile nu numai că pot, dar se şi întâmplă aidoma ca în showbiz-ul românesc. Adică una este aspiraţia şi alta, de cele mai multe ori, rezultatul acesteia. Bunăoară, cel mai recent exemplu este goana după premier. Mediati­za­tă prin toate canalele mass-me­dia, bârfită pe la colţuri, despicată în patru precum firul în mai toate emisiunile de analiză politică, aşa-zisa preocupare a preşedintelui de a găsi un înlocuitor celui mai comod, docil, conştiincios şi chiar haios premier (fazele cu scăpatul în gol sau cu oul spart de frunte în faţa came­relor de luat vederi fiind greu de egalat) este cât se poate de reală, de a­ceastă dată preşedintele neju­când la cacealma. Chiar încearcă să găsească un înlocuitor pentru cel care, crede preşedintele, a atras suficientă antipatie din partea po­po­rului pentru a putea fi sacrificat. Problema este că se vehicu­lează, pe bună dreptate, nume sonore din sistemul bancar românesc. Nume precum Mihai Tănăsescu şi Călin Georgescu, precum Cristian Popa sau Mugur Isărescu. Şi cu toţii au şanse de a ocupa scaunul neîncălzit, dar lăsat liber de Boc. Şi aici este asemănarea cu showbiz-ul românesc despre care vorbeam. Fiindcă, aşa cum bine spu­nea un coleg de partid, lângă Bă­sescu nici iarba nu creşte, ar fi păcat să-ţi doreşti să rămâi în istorie ca unul dintre cei mai mari bancheri, finanţişti sau guvernatori ai ţării, şi chiar să meriţi acest lucru, şi să ajungi, de-atâta „um­bră”, la un moment dat, în postura de pizza girl.
Fiindcă, după cum îl cunosc pe preşedintele Băsescu, este foarte posibil ca, deşi numit cu surle şi trâmbiţe în postul de prim-ministru al ţării, adică prima dregătorie cu adevărat după şeful statului, să nu ajungă în scurt timp şi alesul de azi un fel de împinge-tava, linge-blide, sau pizza girl. Actualul premier a ajuns de mult…