Basme de vremuri grele
de Elena Dumitru in Editoriale pe 18 Februarie 2011, 19:29
Dacă ne luăm după dorinţele declarate ale românilor, mulţi ar vrea să-şi petreacă timpul liber călătorind în toată lumea, odihnindu-se în staţiuni, ieşind mai des la un restaurant cu prietenii, citind o carte bună, mergând la spectacole sau concerte. Dar toate acestea costă, mai mult sau mai puţin, cu siguranţă prea mult pentru buzunarele golite de criză ale marii majorităţi a cetăţenilor. Cei mai mulţi români îşi petrec acum timpul liber privind la televizor. Ne plictisim cu aceleaşi filme de ani de zile, telenovelele vechi trăiesc a zecea tinereţe, iar spectacolul politic a ajuns o glumă proastă. Totuşi se simte o schimbare în reper-toriul politic al Puterii, melodrama ieftină începe să facă loc basmelor. Mai întâi, un consilier prezidenţial a prezentat un promo la „Albă ca Zăpada”, îndemnându-i pe analiştii, şomerii şi pensionarii patriei să ghicească distribuţia. Cum scenariul trebuia să fie adaptat zilelor noastre şi primadonele oranj ajunseseră să se păruiască în direct şi la ore de vârf, regizorul s-a gândit să le ofere o pauză de repetiţie şi ne-a livrat o reclamă vamală. Ei, drăcia dracului!, aici s-a complicat povestea rău de tot cu şahul vamal, era cât pe-aci să se vadă cifrul. Ceea ce începuse aşa de cinematografic, cu desanturi aeriene şi terestre şi cu mascaţi fioroşi pe la porţile patriei, a sfârşit rapid şi stângaci într-un basm de încropeală: un Boc de Cenuşăreasă. Dacă nici basmul ăsta nu este acceptat de români, va urma altul. Poate „Mica sirenă”. Sau „Croitoraşul cel viteaz”. Sau „Fetiţa cu chibrituri”. Sau „Prâslea cel voinic şi merele de aur”. Uite aşa mai trece timpul, românii poate mai uită de foame şi de boală şi se încumetă să-l asculte încă o dată, la următoarele alegeri, pe frumosu’ din pădurea arvunită.
Greu, tare-i greu să-i mai ademeneşti pe români cu basmul vechi şi telenovela proastă. Oricât ar fi ei de înclinaţi să guste anecdota, povestea de alcov, bârfa de bodegă sau scenariul de cabinet, coşniţa şi facturile îi trezesc la realitate. Anii vacilor slabe nu pot fi ascunşi de cortinele basmelor. O recunoaşte chiar şi povestitorul-şef de la Cotroceni atunci când declară că românii vor mai trăi „ca în 2007-2008” doar prin 2014-2015. Nu că traiul în 2007 sau 2008 ar fi fost cine ştie ce îmbelşugat, dar omu’ tot mai avea speranţe şi planuri de viitor. Astăzi, românii trăiesc de pe o zi pe alta şi sunt chinuiţi de coşmarul ratelor la bancă şi al supravieţuirii. Iar la coşmarul ăsta se adaugă noi episoade de disperare în fiecare săptămână: ba scăderea salariilor, ba tăierea pensiilor, ba creşterea TVA, ba născocirea a noi taxe şi impozite, ba reducerea alocaţiilor şi ajutoarelor sociale, ba desfiinţarea spitalelor şi reducerea numărului de paturi în cele rămase. Şi peste toate, certitudinea că oamenii obişnuiţi deja nu mai contează pentru guvernanţi decât în perspectiva urnelor. Şi poate nici atât dacă pensionarii lui Obama, salariaţii lui Sarkozy şi contribuabilii lui Berlusconi vor decide că populaţia lui Băsescu nu merită nicio para.
Spunea stăpânul basmelor că „nu putem să cheltuim bani cu populaţia mai mult decât produce România”. Adevărul este că banii care ajung la „populaţie” - s-a sfârşit cu întoarcerea la popor, poporul s-a metamorfozat în populaţie! - nu reprezintă mai mult de un sfert din PIB. Restul banilor se regăsesc în basmele cu investiţiile, cu modernizarea statului, cu reforma eficientă şi în realitatea câtorva mii de conturi şi averi. Portocalii.
Înţeleptul Sun Tzu avea dreptate să avertizeze: dacă ai încredere în generalii cărora le place să se bată, greutăţile nu vor întârzia să apară. Preşedintelui îi place încăierarea. Ne-a încăierat pe toţi: bugetari contra privaţi, tineri contra pensionari, pacienţi contra medici, elevi contra profesori. Doar Opoziţia se uneşte, chiar dacă se mai lasă abătută din calea sa de linia trasă pe pământ de Traian Băsescu. Dar dacă rezistă tentaţiei caftului din mahalaua portocalie, s-ar putea să ajungem la liman. Fără basme.