Guvernul susţine că stimulează credi­tarea IMM-urilor cu garanţii de stat, numai că, spre deosebire de programul „Prima Casă”, sistemul de asigurare a împrumuturilor pentru companii nu funcţionează eficient. Fapt recunoscut chiar de reprezentanţii instituţiilor publice implicate, care evocă lipsa angajamentului politic şi o legislaţie deficitară. Şi bancherii consideră că sprijinul acordat micilor întreprinzători, categoria de companii cea mai afectată de criză, a fost insuficient şi s-a rezumat la garantarea unor credite acordate pe baza unor criterii îndoielnice.
Dacă analizăm statisticile re­feritoare la IMM-urile ro-mâ­neşti în comparaţie cu cele europene, observăm si­militudini în ceea ce priveşte nu­mărul de angajaţi şi cifrele de afa­ceri. Există însă un decalaj substan­ţial în ceea ce priveşte contribuţia mi­cilor afaceri la valoarea adău­ga-tă, de numai 40%, faţă de aproape 60% în Uniunea Europeană. Ceea ce poate explica şi un al contrast iz­bi­tor, cel al ponderii IMM-urilor fi­nan­ţate de bănci, de numai 15% în ţara noastră, faţă de 70% în spaţiul comunitar. Gradul de finanţare bancară foarte redus al micilor companii îm­piedică creşterea competitivităţii a­cestora şi în acelaşi timp le face mai vulnerabile în si­tuaţii de criză, când au nevoie de re­surse pentru a se redresa. Din a­cest motiv statele din toată lumea au adoptat măsuri de stimulare a sectorului IMM-urilor în perioada recesiunii, inclusiv prin garantarea creditelor bancare.

Preţul garanţiilor: 45 de milioane de euro
Oamenii de afaceri de la noi au fost însă speriaţi cu taxe mai mari, în timp ce procesul de fluidizare a finanţărilor prin intermediul instituţiilor de credit s-a dovedit prea fi­rav. O recunosc chiar reprezen­tanţii Guvernului. Aurel Şaramet, pre­şedintele Fondului de Garan­ta­re a Creditelor pentru IMM-uri, consideră că nu există suficientă im­plicare din partea autorităţilor pentru a stimula funcţionarea sistemului şi, în consecinţă, a volu-mu­lui de credite garantate. „Din ne­fericire, nu putem creşte capacitatea de a acorda mai multe ga-ranţii, cu toate că anul trecut a fost înfiinţat un fond de contraga­ran-tare, dar care nu funcţionează eficient. În buget nu s-a alocat suma necesară pentru a se putea reduce la jumătate provizioanele pe care instituţiile de credit trebuie să le constituie pentru aceste garanţii”, spu­ne Şaramet. În aceste condiţii, băncile nu sunt foarte interesate de a acorda credite contragarantate de stat. Pe de altă parte, România nu dis­pune nici de alternative de fi-nan­­ţare la creditele oferite de bănci, dar nici de fonduri de risc, cum există în alte ţări, un proiect care se discută abia acum între Fon­dul de garantare şi bănci, o soluţie care ar putea reprezenta o antica­meră pentru accesul la credite bancare substanţiale.
Din aceste motive, pentru a sal­va cât mai multe companii, Fondul şi-a asumat riscuri de trei ori mai mari în ultimii doi ani de criză, va­loarea garanţiilor ridicându-se la peste 950 de milioane de euro, preponderent pentru restructurarea vechilor credite, şi nu pentru noi fi­nanţări destinate investiţiilor, care au reprezentat doar 20% din total. Dar cu ce preţ au fost salvate întreprinderile ajunse în incapacitate de plată? Doar în ultimii doi ani Fon­dul a plătit băncilor 45 de milioane de euro în contul IMM-urilor ce n-au mai putut să-şi achite credi­te­le. De altfel, unii bancheri, precum Lau­renţiu Mitrache, preşedintele Leumi Bank, consideră că sistemul de garantare a creditelor de către stat încurajează mai degrabă ne­per­formanţa: „Există tentaţia din partea funcţionarilor băncilor să facă rabat de la analiza de risc, şti­ind că statul îi va despăgubi, astfel că eficienţa acestor tipuri de îm­pru­muturi va fi mai scăzută”. Re­prezentanţii fondului de garantare recunosc, de altfel, că gradul de respingere a garanţiilor pentru cre­ditele solicitate de bănci este ridicat, de aceea trebuie găsită o soluţie şi la această problemă.

Se cere modificarea normelor de risc
Un alt impediment în calea spo­ririi volumului de credite pentru afa­cerile mici este reprezentat de subcapitalizarea acestora, precum şi de măsurile de optimizare fiscală pe care întreprinzătorii sunt nevoiţi să le adopte pentru evitarea nivelului ridicat al taxelor şi impo­zitelor. Re­prezentantul bancheri­lor, Radu Ghe­ţea, exemplifică cu ca­zul unei societăţi cu un capital social de 200 de lei care a încercat să ob­ţină un cre­dit în valoare de do­uă mili­oa­ne de lei. Toate condi­ţiile im­puse de no­r­mele bancare au fost în­deplini­te, dar cu toate acestea contractul nu s-a semnat: „Unul dintre aso­cia­ţii SRL-ului împrumutase propria societate, în decursul timpului, cu două milioane de lei, astfel că l-am pus să-şi asume an­gaja­mentul că nu va utiliza creditul nostru pentru a-şi rambursa propriul împrumut. A refu­zat, aşa că nu i-am acordat nici noi îm­pru­mu­tul solicitat”. Pe de altă par­te, mul­te întreprinderi mici îşi „coafează” bilanţul contabil astfel încât ope­raţiunile, şi mai ales profiturile, să fie cât mai mici, pentru a plăti cât mai puţin la stat, din cauza nivelului împovărător al ta­xelor. Ban­­che­rii spun că acele companii care re­curg la optimizări fiscale ob­ţin greu credite, întrucât de­cizia de fi­nanţare, conform norme­lor, se ba­zează pe cifrele din actele conta­bile.
Şi normele impuse de BNR pentru diminuarea riscurilor aferente creditării companiilor ar trebui mo­dificate, conform realităţilor re­ce­­siu­nii, pentru a se putea stimula creditarea IMM-urilor, spun alţi ban­cheri. „Analiza înregistrărilor pri­­vind incidentele de plată şi restan­ţele la credite ar trebui adusă la noi­le condiţii economice, astfel încât firmele care se redresează du­pă o perioadă dificilă să poată fi creditate”, e de părere Daniel Sze­kely, şe­ful diviziei IMM de la Banca Tran­sil­vania. El precizează că banca sa încearcă să standardizeze procesele de finanţare a micilor întreprin­deri, astfel încât să se faciliteze accesul acestora la credite.