Malthusienii

„Statul social nu poate funcţiona în România”, spune Traian Basescu. Oare aşa este? Costul crizei a fost distribuit pe umerii săracilor şi ai clasei mijlocii, interesele celor avuţi fiind, în principiu, protejate. Creşterea TVA a erodat calitatea vie­ţii populaţiei cu venituri modeste şi, ală­turi de reducerea salariilor şi a prestaţiilor de protecţie socială, participă la afundarea durabilă în sărăcie a sute de mii de fa­milii. Cei care nu mai pot accepta situa­ţia sunt explicit încurajaţi să emigreze, în­demn aflat în flagrantă contradicţie cu dis­­cursurile sforăitoare despre declinul de­mografic. Dacă adăugăm şi fragilizarea poziţiei salariaţilor pe piaţa muncii, vom concluziona că Malthus s-a pricopsit cu nişte emuli cam primitivi. 
Pentru oricine este clar că nu putem vorbi de excese ale protecţiei sociale în Ro­mâ­nia. Ponderea cheltuielilor socia­le în PIB (12%), la mai puţin de jumă­ta­tea mediei europene, ne plasează chiar şi în urma Tunisiei (19% din PIB). Ajutorul social acor­dat în cadrul programului  de venit mi­nim garantat consu­mă doar 0,1% din PIB, ajutorul mediu lunar acordat unei per­­soane fiind de doar 67,5 lei. Rata să­ră­ciei copiilor creşte în ritm accelerat. Dar guvernanţii se grăbesc să demoleze asistenţa so­cială, încălcând un angajament asu­mat în momentul aderării la Uniunea Europeană. Aşa modernizează ei statul.
Convertirea guvernanţilor la teoria lui Malthus nu ar fi dezonorantă dacă ar fi asumată în toate consecinţele sale. Nu este cazul. Malthusienii de pripas dezinformează opinia publică şi afirmă că sta­tul social este o eroare pesedistă, că ajutorul social este o invenţie perversă a so­cial-democraţiei pe care „reformatorii” oranj trebuie să-l „modernizeze”. Unii pre­tind că venitul minim garantat este o mită electorală, o fantezie re­cen­tă şi ne­maiîntâlnită niciunde. Este în­spăimân­tă­tor să constatăm că persoa­ne cu pre­tenţii intelectuale fac ase­me­nea afir­maţii. Să le spunem acestor oameni că ajutorul social pentru săraci a fost legi­ferat pentru prima dată în lu­mea occidentală de en­glezi, în anul 1601. „Eli­za­bethan Poor Law“ a apărut pe vremea lui Mihai Vitea­zu. O mită e­lec­torală regală, deştepţilor?!
Legislaţia care oferea asistenţă săraci­lor a evoluat până în 1834 când, sub in­fluenţa teoriei lui Malthus, a fost a­brogată sub aceleaşi pretexte cu cele ale guvernului român: ajutorul social de­valorizează munca şi îi deresponsabilizează pe asis­taţi, care altă treabă nu au decât să se reproducă pe banii contribuabililor cu teş­chereaua plină. La ceva vreme după ce acest drept a fost retras, când s-a constatat că ab­senţa ajutorului social nici nu fa­vo­ri­zea­ză pe salariatul harnic şi nici nu este ur­mată de susţinerea publică a edu­caţiei de calitate pentru copiii să­racilor - presupoziţii malthusiene larg de­versate şi acum în spaţiul public de agenţii oranj de la Bucureşti -, au apărut anarhiştii, a apă­rut Manifestul Comunist şi a înce­put să se consolideze mişcarea sindicală în Eu­ro­pa. La finalul războiului franco-german şi al fiecăruia din cele două războaie mondiale ale secolului XX, în ţările devastate au fost introduse şi s-au consolidat sisteme de protecţie so­cială, ca garanţie a păcii sociale. Ma­rea Depresiune, la rân­dul său, a indicat ne­ce­sitatea unui sistem de securitate so­cială în SUA, sistem care funcţio­nea­ză şi în prezent.
Protecţia socială nu a apărut şi nu s-a dezvoltat când lumii i-a fost bine, după teoria „vom împărţi când vom avea mult” în care cred spiritele înguste, ci când i-a fost greu. În România, statul a organizat asistenţa socială imediat după război, în anul 1920, Regina Ma­ria fiind o sus­ţi­nă­toare energică.
Dar neomalthusienii români cred alt­cum­va. Cât de penibilă şi demnă de dispreţ tre­buie să li se pară unor lideri europeni fanfaronada decidenţilor care, slăbind mo­destele noastre mecanisme de pro­tec­­ţie socială, pretind că ne de­co­muni­zează! De fapt, în ţara noastră, sistemul de asistenţă socială a mai fost demolat doar de comunişti, în anul 1969. Moş­te­ni­torii idei­lor lor ne guver­nează acum.