Critica unei morţi anunţate (2)

După o zi de muncă, adormeam închipuindu-mi cum, deşi stau locului, cuvintele mele urcă într-un vagon, călătoresc toată noaptea şi ajung, simultan, în toate oraşele ţării. Ziarul eram eu, transformat în Shiva: îmi  dădea puterea să mă aflu, în acelaşi timp, pretutindeni. Şi, sub o ploaie de primăvară, să ofer, cu graţie, o umbrelă oricărui român ar avea nevoie de dânsa. Astăzi, acea presă romantică stă să se stingă. De câţiva ani încoace, prea multe voci profeţesc, cu indignare ori cu satisfacţie, decesul iminent al presei tipărite. Nu cu mult timp în urmă, un studiu Deloitte remarca această tendinţă sinistră: o publicaţie din zece îşi va reduce conţinutul la jumătate sau se va muta, cu arme şi bagaje, pe Internet. Ceva mai devreme, futurologul australian Ross Dawson suflase şi el în trâmbiţele Ierihonului: până în 2040 ziarele urmează să dispară din 52 de ţări. Mai mult, pentru viitorul relativ apropiat, îndrăzneşte chiar să lanseze nişte date fixe ale morţii gazetelor de hârtie: Hong Kong, Finlanda, Singapore şi Groenlanda - în proximitate, SUA - 2017, Marea Britanie şi Islanda - 2019, Canada şi Norvegia - 2020, Australia - 2022, Franţa - 2029 şi Germania - 2030 (datorită susţinerii guvernamentale). În acest interval funerar, ziarele vor lua avânt doar în Africa, în America de Sud şi în câteva regiuni ale Asiei. Suportul de hârtie, susţine el, va fi înlocuit de dispozitive digitale, flexibile şi uşoare, iar în viitorul apropiat vor rămâne pe tarabe doar gazetele quality şi tabloidele. Dacă va avea dreptate, cred că primul efect al schimbării suportului purtător de presă se va simţi în mentalitatea cititorului. Mai exact, în relaţia sa personală, aproape intimă, cu “obiectul” tipărit, pe care l-a cumpărat cu bani. Fapt care îi conferă senzaţia difuză că el este destinatarul şi “proprietarul” exclusiv al cuvintelor dintre coperte. Referindu-se, ce-i drept, la relaţia cu cărţile (oarecum, pe fond, este vorba aproape despre acelaşi lucru; ca ziarist şi devorator de presă, aşa simt) despre ruperea actului citirii şi despre “digitalizarea” lecturii Andrei Pleşu povesteşte, într-un interviu acordat cotidianului “Gândul”: “Am primit un iPad şi mă amuză să mă joc cu el. Nu cred însă că mă voi obişnui cu cititul de cărţi pe ecran. De scris, scriu deja pe computer, nu mai scriu cu creion şi hârtie. Mă folosesc de iPad mai ales pentru mailuri; în fond, e un fel de laptop mai uşor de transportat. Ştiu că poţi să-ţi faci o bibliotecă pe iPad, dar am, cred, limitele generaţiei mele: am nevoie de obiectul carte, de tactilitatea lui, de libertatea pe care mi-o oferă. Cartea de pe iPad e a iPad-ului, cartea din mâna mea e a mea”. Într-adevăr, acum, generaţii de cititori, scriitori şi jurnalişti se află în pragul apusului unei ere. În textele următoare vom puncta cauzele, efectele şi eventualele soluţii.