Bogăţia nu se face cu săraci

Acum mai puţin de 300 de ani, Vestul şi Estul erau la egalitate în ce priveşte principalii indicatori care definesc o civilizaţie: lungimea sabiei, greutatea pungii şi cantitatea de lumină emanată de ochii şcola­rilor. Estul, adică Orientul Islamic şi China şi India, avea pe atunci tot la fel de multe biblioteci, ateliere şi farfurii de ciorbă pe cât aveau europenii medievali. La un moment dat însă, Vestul a ţâşnit înainte, cu Revoluţia lui industrială, cu maşina cu aburi, motorul, gâlceava de idei şi teoria relativităţii, morale şi universale.
Atât de mare a fost avântul, încât în 300 de ani diferenţele de dezvoltare au ajuns la vârful de formă al Occidentului, la 20 de ori, pe orice indicator ai fi făcut socoteala. Vestul a cucerit lumea prin forţa ideilor sale, dar asta abia după ce a cucerit-o propriu-zis, cu tunuri şi puşti care trăgeau mai bine în orice mişca, neinstruit, în tabăra duşmanului.
Multă lume s-a întrebat care a fost motorul unui astfel de avânt. S-au făcut tot felul de speculaţii: acum 100 de ani se vorbea, fireşte, de superioritatea rasială a omului alb. Apoi, odată teoria asta fiind discreditată, s-au luat în calcul tot felul de detalii, de la densitatea populaţiei care ar fi dus la o anume sofisticare intelectuală şi până la războaiele europene neîncetate, care ar fi fost motorul unui avans tehnologic. Teoria care îmi place însă cel mai mult (Ian Morris o explica într-o carte numită „De ce Vestul stăpâneşte deocamdată”) este aceea că la originea forţei Vestului se află pur şi simplu firma. Compania, inventată de italieni în oraşele lor, preluată în restul ţărilor Apusului, şi care, începând cu Evul Mediu, a pus laolaltă capital şi iniţiativă, permiţând acumulări de bunuri nemaicunoscute până atunci în nicio societate. Sigur, şi regii strângeau, însă bogăţia lor era obţinută prin simplul gest de a se aşeza în fund pe tron. Bogăţia întreprinzătorilor avea ceva nou în ea: era obţinută prin efort intelectual şi venea la pachet cu o mulţime de reguli pe care astăzi ne-am obişnuit să le numim management.
Estul, între timp, avea şi el negustorii lui. Între ei şi negustorii Vestului exista însă o deosebire fundamentală: cei din Vest au ajuns foarte repede la putere, în sensul în care au reuşit să impună protecţia averii lor şi legislaţie care să-i ajute în afaceri. Cu vremea, asta s-a numit democraţie. Însă ea n-a reuşit să prindă şi în Orient, unde instituţia satrapului ne-a lăsat două amintiri de neşters, chiar şi la noi: figura şefului autoritar şi lipsa de responsabilitate individuală, manifestată, după cum veţi vedea probabil şi săptămâna viitoare, în mitinguri orientate spre cerut tot felul de chestii de la alţii, de preferinţă.
România n-a avut Revoluţie industrială. A importat locomotive şi pantaloni şi s-a căznit să se ţină după moda Vestului, în vreme ce mintea omului, cu resorturile ei intime, era cu adoraţie ancorată în Est. Aruncaţi o privire în istoria ultimelor două sute de ani şi veţi vedea că primele - şi cele mai importante - firme erau, fatalmente, ale străinilor. Românii le-au adoptat mai degrabă datorită invidiei pe cei care se îmbogăţiseră pe calea asta. Şi-au preferat, când a fost posibil, banul uşor, muls după metoda orientală a bacşişului şi şpăgii, banului gândit, construit după regula Vestului.
Merită să ne gândim la asta atunci când scuipăm pe Codul Muncii cel rău cu angajaţii: şi dacă bogăţia unei naţiuni este de fapt bogăţia bogaţilor ei?