„Absenţa creşterii economice este marea dezamăgire acum, când ne apropiem de finalul acestui acord. La fel de adevărat este că reformele ar fi putut merge mai repede”, este de părere Jeffrey Franks, şeful misiunii Fondului Monetar la Bucureşti.
Că este dezamăgit Franks e un semnal de alarmă, dar cât de dezamăgiţi sunt românii probabil că vom auzi mulţi ani de-acum înainte. Şi nu este vorba doar despre nemulţumiri fireşti, naturale, ale cetăţenilor faţă de putere, la modul general, în ideea că există un ecart între promisiuni şi materializarea acestora, ci pentru motivul specific românesc potrivit căruia dacă tot ne ducem la vale, de ce să ne opunem? Mai bine ajungem la fundul gropii şi apoi vedem cine se poate salva şi, prin salvări individuale, să ajungem şi la salvarea colectivului numit România.
Jeffrey Franks vorbeşte despre absenţa creşterii economice, despre faptul că motoarele economiei nu au pornit încă şi, fără să o spună răspicat, lasă să se înţeleagă faptul că sunt deja ceva emoţii în privinţa capacităţii ţării noastre de a achita împrumutul contractat de la FMI. Este pentru prima dată când un înalt oficial implicat în acest acord admite marele eşec al proiectului de a scoate România din criză. Ai noştri tac mâlc. Şi când vor dori să vorbească, nu ştiu dacă îi va mai asculta cineva, atâta vreme cât atunci când era vremea dialogului guvernanţii s-au dovedit a fi autişti.
De exemplu, oamenii pe care Guvernul ar trebui să-i asculte, în primul rând, sunt investitorii. Buni sau răi, mulţi sau puţini, performanţele lor sunt măsurabile matematic. Nu este nimic subiectiv în cazul unui buget de societate comercială. Un om de afaceri inventiv, talentat, va face profit sau măcar, în vremuri de recesiune, îşi va ţine firma pe linia de plutire, pe zero, cum se spune, sau îşi va asuma o pierdere. Şi Guvernul administrează, manageriază bugetul ţării. Cum se descurcă? Vedem cu toţii: dă vina pe alţi administratori, care au ieşit de mult la pensie.
Ce zic oamenii de afaceri că ar trebui să facă Executivul în această perioadă şi nimeni nu-i aude: să se continue efortul de reducere a cheltuielilor de la buget, ca singură modalitate de a fi evitată o majorare a taxelor şi impozitelor, însă avertizează, totodată, că singura aplicare a acestora nu este suficientă, ea trebuie completată cu măsuri ferme de combatere a evaziunii fiscale şi de relansare a economiei. Şi iarăşi ajungem la „relansarea economiei”. Astfel că patronatele au înaintat Guvernului, care se face că nu pricepe, un set de propuneri în vederea redresării economice imediate.
Pentru asigurarea necesarului de lichiditate în economie, patronatele solicită lichidarea creanţelor pe care statul le are către agenţii economici, prin plăţi directe sau prin compensare cu plăţi viitoare şi creşterea ponderii finanţării economiei reale de către CEC şi Eximbank. De asemenea, pentru stimularea investiţiilor şi crearea de locuri de muncă, patronatele mai propun adoptarea parteneriatului public-privat, scutirea de taxe pe perioada crizei a investiţiilor noi şi a înfiinţării locurilor de muncă, precum şi generalizarea scutirii pe profitul reinvestit. În paralel cu începerea imediată a unor lucrări publice de mare amploare, eficientizarea atragerii de fonduri europene, precum şi reducerea evaziunii fiscale şi a contrabandei sunt măsuri care, în opinia UGIR-1903, ar duce la redresare economică. Reprezentanţii patronatelor au prezentat acest set de măsuri încă de anul trecut, dar nu s-a luat nicio măsură.
În afară de Programul „Rabla” - programul „Prima Casă” fiind un eşec răsunător -, nicio altă măsură de reluare a creşterii economice nu a fost propusă de Guvern. Pentru că acesta este preocupat şi îşi alocă aproape tot timpul „efortului” de a reduce cheltuielile, fără cap şi fără coadă, cu efectele pe care le vedem cu toţii în fiecare zi: cred că nu mai este categorie so-cio-profesională care să nu fi fost afectată de coasa guvernamentală. Sau mai e? Ssssttt, că se prinde Boc!
