Critica unei morţi anunţate (1)

Niciodată nu ne naştem la timp. Mereu ratăm banchetele liniştii şi mereu ne pomenim că trăim contra-timpii istoriei, cu destinele fluturând între falii. Din acest punct de vedere, teoria generaţiilor de sacrificiu pare o mare prostie. Eu nu cunosc decât generaţii succesiv mutilate de mersul prin gropi al lucrurilor. Consecinţă a unei naşteri eronate, moartea pare a fi ultimul contra-timp la care avem dreptul. Am intrat în presă într-o vreme când nu se spunea adevărul. De fapt, nu se spunea nimic. Pe atunci, adevărul trebuia suportat fără expresie, se iţea doar în bancurile cu Bulă şi cu Radio Erevan, iar jurnaliştii visau, pe şest, “să facă presă”. Cei mai mulţi erau meseriaşi desăvârşiţi, însă mierea socialismului multilateral dezvoltat era atât de groasă, încât maşinile lor de scris băteau numai lentorile unei laşităţi impuse ori asumate. Semănau cu sanitarii care, sub asediul epidemiilor de gripă aviară sau porcină, pulverizează diverse lichide, purtând botniţe şi costume de protecţie contra duhorii. Deveneau vedete doar cei cărora le reuşea să scape câte o “şopârlă” sau cei care, drept pandant la tăcerile vinovate, semnau adevărul cu chirie, prin revistele literare de provincie.
Se scria de mână, caligramele erau preluate de nişte dactilografe mămoase şi gureşe, autorul îşi făcea el însuşi prima corectură pe manuscris. Se lucra “în plumb”. Dacă în ziua predării articolului te nimereai şi “de serviciu în tipografie”, erai nevoit să-ţi duci propriile cuvinte în palme, rândurile insuportabil de fierbinţi, învelite în “şpalturi” (probele iniţiale de corectură ale printului - fâşii de hârtie umede, presate direct pe coloanele culese ale articolului, mânjite iniţial cu un trafalet de cerneală) sau în “perii” (proba de corectură a paginii, de dinainte de izbăvitorul BT - “bun de tipar”), de la linotip către “tavă” - rama de metal a paginii, ce preceda “calandrul” şi “cojile”-matriţă (paginile transformate în nişte semicilindre, tot din plumb), care se montau pe rotativă. Fotografiile se developau, în negativ, pe plăci de zinc, corodate cu acid. Titlurile se culegeau într-o altă secţie, “la Ludloff”; alte fonturi, alte încăperi. Corecturile le făceau fie zeţarii, care îşi băgau toate cele şi-şi blestemau morţii când auzeau de “replumbare” (se rezolva imediat totul, cu o sticlă de “bastârcă” sau “azmanţoc” - alcool dublu rafinat, îndoit cu suc - insinuată lângă falicul lingou “somon”, ce reîncărca linotipul), fie, când era grabă mare, le “executau” paginatorii direct “la polizor” (de aici mitul “spaţiilor albe în rând care sunt frumoase, nu deranjează pe nimeni”) sau chiar “în ramă”, cu “sula” (un fel de cutter improvizat, cu mâner dintr-o cârpă înfăşurată) şi penseta. Învăţasem să citesc şi să corectez perfect un text, nu doar “în oglindă”, dar şi “d’a-n curulea”, adică în pagina răsturnată, dinspre vârful literelor spre baza lor. Prin complicitatea plumbului, Gutenberg asuda din greu la propăşirea dictaturii. A fost nevoie de un sfert de secol ca să pricep că adevărul este, totuşi, conjunctural. Şi că mult mai nocive decât absenţa lui sunt adevărurile parţiale, cele ţinute sub un obroc de bancnote, ori cele emise numai când un ins, o situaţie, o “încurcătură de maţe”, o “bagabonţeală” politică au nevoie ca ele să se fie maimuţele dansatoare din piaţa mare. Până prin 1996, peste romantismul sordid al lucrului “în plumb” s-a suprapus “libertatea de expresie”. Şi grafică, şi de conţinut. În doze maxime, la “Evenimentul zilei”, condus de Cristoiu. Eram şef al secţiei “Investigaţii-Reporteri speciali”, când, într-o seară, pe hol, s-au frecat de mine doi gealaţi care purtau  spre biroul lui “Jack” nişte cutii împufate. Aveam să aflu ceva mai târziu că, în recipientele de carton, se afla un computer personal. Şi, mult, mult mai târziu, că, din clipa aia încolo, meseria şi viaţa mea se vor schimba dramatic. Peste alţi câţiva ani de rătăciri prin redacţii care “se expirau” de proaspete, tot la “Evenimentul zilei”, de astă-dată sub patronajul lui Nistorescu, m-a aşteptat pe masă o asemenea drăcovenie. Mi-am zis că e un televizor stricat, pe ecranul căruia e tocmai potrivit să lipeşti post-it-uri. La biroul de vizavi, şeful şi prietenul meu Radu Preda tot ciocănea de zor pe un fel de pian în miniatură. Am bănuit  că o fi vorba de o melomanie surdă sau de vreo terapie musculară şi mi-am văzut de treabă. Numai că, după încă jumătate de an, exasperat că habar n-am pe ce lume mă aflu, s-a înfipt în faţa mea şi mi-a spus cu asprime: “Şefu’, fii atent aici! Apasă butonul ăla!”. Ca prin miracol, “televizorul” s-a aprins. “Aşa! Dă click pe dubluvâ-ul din stânga!”. Şi mi-a apărut o pagină albă. “Bun. Acum, pune degetul pe tasta A!”. Miracol!: pe ecran a apărut litera A. “Bre, astăzi aşa se scrie, aşa se va face presă! Dacă nu vrei să mori, învaţă!”. Am învăţat. Dar am şi început să mor câte puţin.