Noaptea, toate telecomenzile au un singur buton. Nu-l apeşi tu, ci un individ strâmb şi bălos din mintea ta. Îi tremură mâna şi are o mulţime de notiţe în palmă. Dacă aprinzi un chibrit (da, acolo în creier există totuşi oxigen!), poţi desluşi literele şi apoi, timid şi cu greu, cuvinte scrise mic, să încapă.
„Bianca, mai întâi cu Bote, apoi Cristea, înainte de asta însă se vorbea mai mult de operaţiile ei, dar şi Crudu care a păţit-o cu Leo, bine, că între timp pare c-am uitat-o, chiar! nu înţeleg de ce nu mai zice nimeni nimic de Adelina. Şi Liviu, da chiar, parcă avea pe una nouă, stai să mă uit unde am scris de ea…”
La cât de multă materie intră acum în ea, televiziunea de noapte a ajuns la nivelul unui curs universitar. Unul de fizică cuantică, să zicem. În jurul vedetelor-atomi gravitează electronii poveştilor lor. Ai nevoie de o broşură de fiecare şi o mulţime de ecuaţii şi tot n-ai să înţelegi care sunt resorturile anunţului oficial pe care Bote îl va face mâine. Tot ca în fizică, mai toate aceste vedete-atomi au câte o valenţă liberă sau chiar două pe ultimul strat, aşa că pot accepta legături noi măcar o dată pe săptămână. În rest, viaţa e simplă, cam ca atomul de heliu. Doi protoni, doi neutroni, restul vid. Le poţi sparge în acceleratorul de particule al talkshow-ului şi vor sări din ele, ca iepurii, genţi de firmă, păreri docte, idei fixe, rochii mulate, implanturi de înţelepciune (de pe Wikipedia) şi machiaje post-goth. Din când în când câte un câine portabil, de buzunar. Chihuahua, acest Ipad al căţeilor, cum ar spune Bianca dacă s-ar apuca mâine de marketing.
Toată lumea zice că nu se uită nimeni la aşa ceva şi toată lumea se uită la aşa ceva. E cel mai mare exerciţiu de ipocrizie zilnică pe care îl ştiu. Dar cum aici suntem la o gazetă serioasă, am să vă dau câteva indicatoare demografice, ca să ştie advertiserii pe ce să dea banii de acum înainte. Deci, când luna e sus pe cer şi câinii latră de după blocul vecin, iar tu speri că nu e cutremur, ei bine, la televizor se uită….
Panaramele. Cele care nu apar la televizor se uită în fiecare seară să vadă cum sunt îmbrăcate colegele lor mai norocoase care au ajuns asistente.
Mitocanii. Deşi reclamele de bere îi vânează încă de la ora 10, ei sunt aşa de rezistenţi încât nu capitulează decât pe la unu. Fiind suficient de îmbibaţi alcoolic, pot alege un program chiar mai plin de microbi, pentru că alcoolul dezinfectează. Ei se uită de asemenea la panarame, comparându-le în gând cu vânzătoarea de la non-stop şi oftând la fiecare trei minute, pentru că ea nu mai dă de mult nimic pe datorie.
Oamenii simpli. Bărbaţii care vor să combine playboy channel cu un talkshow de actualitate şi pe deasupra în româneşte sunt o demografică uriaşă. Le zicem simpli pentru că ei nu sunt complicaţi. Ăia complicaţii caută pe net poze cu animale, nu mai dau detalii, deşi ştiu că aţi vrea.
Ascultătorii. O să râdeţi, dar oamenii caută poveşti, iar Odiseea lui Homer nu e cu nimic diferită de povestea iubiţilor Biancăi. Iar ea şi colegele ei întru succes fără motiv sunt de fapt scriitoare. Da, scriitoare de ficţiune care îşi trec în CV ceea ce alţii ar scoate sub formă de roman. Actriţe în propria lor viaţă.
Or, dacă asta nu e o formă nouă de artă, atunci spuneţi-mi voi ce e! Da, voi, noua formă de telespectator!
