Experiment
de Elena Dumitru in Editoriale pe 14 Ianuarie 2011, 21:27
În ultimii doi ani, România a suportat mai multe decizii de guvernare pe care altădată le-am fi putut cataloga drept aberante şi imposibile. Şi-ar fi putut imagina cineva, în urmă cu doar cinci ani, că vom asista la desfiinţarea a 200 de spitale, cu previzibilele riscuri care decurg din această acţiune trecută în contul „reformei” statului? Ideea de a desfiinţa trei din patru spitale în Valea Jiului, loc în care viaţa minerilor răniţi depinde de îngrijirile medicale rapide, nu mai miră pe nimeni astăzi. Cum nu mai miră pe nimeni tupeul cu care guvernanţii au decis să gestioneze ei înşişi fondul unic de sănătate, marginalizând partenerii sociali. În fond, după ce Guvernul a ras dintr-o mişcare aproape jumătate din veniturile salariale ale slujbaşilor statului şi a făcut mici fărâme sistemul pensiilor, nimic nu-i mai miră pe românii anesteziaţi de brutalitatea „ocupanţilor”. În fiecare lună, mii de familii îşi organizează plecarea din ţară fără intenţia de a se mai întoarce. Medici, profesori, specialişti, meseriaşi şi tineri fără nicio calificare pleacă din ţara străbunilor lor aşa cum se pleacă dintr-un loc lovit de o mare nenorocire. Nu pleacă la muncă, fug de o calamitate. Micile afaceri au fost puse pe butuci peste noapte de hotă-rârile idioate ale Guvernului, locul lor de muncă a fost pierdut fără speranţa de a mai găsi unul decent plătit într-un viitor previzibil, beneficiile sociale ale copiilor, bătrânilor sau ale celor neputincioşi au fost rase cu entuziasm. Se desfiinţează şcoli, se reduc fondurile pentru bursele elevilor săraci, se inventează noi biruri.
Condiţiile propice pentru acest măcel le-a oferit criza economică şi financiară globală. Dar în nicio ţară a lumii, oricât de îndatorată sau săracă, guvernele nu au luat decizii atât de dure împotriva propriilor popoare. Dacă salariile au fost reduse, serviciile şi beneficiile din sistemul de sănătate nu au fost lovite ci, mai degrabă, au fost consolidate. Dacă au fost desfiinţate locuri de muncă, indemnizaţiile de şomaj nu au fost reduse, ci au fost menţinute pentru perioade mai lungi de timp. Dacă bugetele sociale sunt asaltate, niciun guvern nu a decis să reducă asistenţa socială, ba chiar au fost diversificate metodele de suport pentru cei săraci. Doar guvernul român şi-a pus ambiţia să sărăcească temeinic şi definitiv milioane de cetăţeni. Atât de temeinic încât, dacă aceştia rămân temporar fără surse de venit, să nu poată primi nici cei câţiva firfirei ai ajutorului social dacă mai au vreun tablou, vreun hârb de automobil rămas din vremurile în care lăcustele „refomei statului” nu se năpustiseră încă peste averea ţării. Limita sărăciei asistabile a fost stabilită la fix 15 bibilici, aşa cum stă scris în criteriile guvernamentale de acordare a ajutorului social. Dacă în bătătura familiei se află cumva mai mult de 15 păsări, guvernul consideră că familia nu este săracă şi nu mai are nevoie de ajutor. Condiţii legale atât de ridicole nu mai găsim în legislaţiile niciunui stat european.
În final, economiile realizate prin „reformare” sunt oare atât de mari încât să merite efectele sociale, economice şi demografice negative previzibile? Calculele arată că sumele nu depăşesc, în cele mai drastice condiţii, 3% din PIB. Merită oare aceşti bani să riscăm intensificarea fluxului de emigrare, creşterea numărului săracilor şi al morţilor „evitabile”, instalarea unui climat social violent? Pentru guvernanţii noştri, da. Ei şi muzele lor strategice vor să observe ce se întâmplă cu o ţară în care statul este bicisnic şi violent cu poporul, iar poporul începe să rătăcească prin alte ţări. Popoarele trăiesc şi fără ţară, s-a văzut. Dar o ţară poate exista fără popor? Vom vedea la finalul experimentului care se desfăşoară acum pe seama noastră. Vom vedea dacă înfometarea şi umilirea pot dresa o naţiune şi deşira un stat. Guvernul se îmbată zilnic cu iluzia eroismului de criză şi ne spune că va fi bine. Şi aşteaptă un cap limpede. Mic, după buget, coane Traiane!