Tărie la tot cartieru’

Fac parte cu siguranţă din categoria acelora care cred că amănuntele formea­ză întregul, că nu există cauză majoră pur şi simplu fără să existe, dedesubt, o puzderie de cauze mici, dar multe, a căror „răutate” însu­mată poate conduce, în cele mai multe dintre cazuri, la ratarea obiectivului propus. Adera­rea la Spaţiul Schen­gen, ieşirea din criză, par­te­ne­riatul real cu ţările UE sunt numai câteva exemple de cauze pierdute nu din motive majore, ci din însu­marea po­menită mai sus.
O întâmplare petrecută zilele trecute, deci la începutul anului de graţie 2011, mi-a întărit convingerea că nu greşesc. Pentru prima oară după mulţi ani am fost nevoit să trimit prin poşta clasică, deci nu prin e-mail, mai multe formulare în format A4, clasica foaie de cerere. M-am pre­zentat la se­diul unui oficiu poştal modern, cu termo­pane la uşi, ferestre, ghişee (probabil şi la toalete, separeuri, closet), cu bodyguard la poartă şi difuzor spre în­ştiinţarea clienţilor la rând. Neavând plicul din dotare la mine, am cerut unul la ghi­şeu. Nicio pro­blemă, mi-am putut alege în func­ţie de cu­l­oare chiar. Sur­priza a venit abia la închisul an­velopei. În lo­cul benzii autoadezive, absolut banale de ani buni încoa­ce, am dat de un strat de pelicanol uscat, cu mirosul caracteristic şi gustul pro­babil aşijderea, utilizabil doar prin umezire. „Păi, am avut şi d’alea de ziceţi dumneavoastră, mă lă­mu­reşte funcţio­nara, dar nu le cumpăra nimeni că erau mai scum­pe, aşa că aducem numai d’astea cu scui­pinol!”. Desi­gur, ar fi fost amu­zant dacă nu ar fi de plâns, mai ales că a urmat lipirea prin acelaşi procedeu a timbrelor, trei la număr, executată de funcţionara din spa­te­le ghişeului mo­dern, din termopan, cu o reală şi nedisimulată plă­cere. Probabil pelicanolul dă de­pendenţă! La distanţă de mai mulţi zeci de ani, întâmplarea aceasta mi-a adus aminte de un banc cu sâmbure de adevăr care mi-a marcat sta­giul militar şi care spu­nea că, întrebată la un moment dat de ce nu mai sunt scobitori la po­potă, şefa cantinei ar fi răspuns candid: „Păi, dacă tova­ră­şii soldaţi nu le mai pune la loc…!”.
În afară de cazurile ritzy-mitzy-nasty-pitzy, atât de invocate în ultimul timp de la Cotroceni, eu cred că nu suntem pri­miţi în Spaţiul Schengen (care este, până la urmă, un fel de Euro­vision, da’ fără muzică) şi din cauza unei mulţimi de fa­ctori printre care, evident, şi păstrarea obiceiului de a linge timbrul în dos cu voluptatea pe care doar la aurolaci, atunci când duc punga la gură, am mai văzut-o.
De altfel, faptul că am zbârcit in­trarea în selectul club Schen­­gen – şi putem spune că am făcut-o mai mult decât „en fanfare”, având în vedere reacţia „prietenului” Sarkozy - a fost primul insucces pe care preşedintele şi-l asumă. Dar după celebra formulă „semnez, da’ nu răs­pund!”. Fiind­că, parafrazându-l pe Nenea Iancu, să re­cu­nosc pri­mesc, dar să răspund, canci! Şi nu este doar o toană paro­dia vinovatului fără de vină, ci este un joc po­litic de ma­nieră cu care Cotroceniul, în ultimii ani, ne-a obiş­nuit. Este o formulă elegantă de a ieşi nu numai cu faţa curată dintr-un impas al politicii externe, ci şi o platformă de pe care preşedintele se poate erija în apă­rătorul a 22 de mili­oane de români (oare de unde a scos iar cifra asta?) umiliţi, vezi Doamne, de occidentalii răi şi veroşi în faţa cărora ar trebui să fim mai cu sânge în instalaţii.
Şi abia acum înţeleg sensul urării neoficiale făcute de pre­şedinte la sfârşitul anului trecut, atunci când, întrebat fiind ce doreşte cetăţenilor acestei ţări, domnia sa a spus fără să clipească: „tărie”. Mai ales că s-a adresat „cetăţenilor” şi, dacă ne gân­­­dim bine, nu şi „cetăţenelor”, aşa cum o ce­rea declinarea completă a substantivului folosit. Şi toată lu­mea s-a năpustit să facă aluzie la ţuică, vin, whisky…
Dar dacă nu este vorba despre al­cool???