Mârlănia, trompetă a dictaturii

După port, el şi ea puteau fi de oriunde: geci chinezeşti, cu glugi împufate, treninguri de bazar, brăzdate de sclipiciuri, tenişi de muşama. După vorba punctată de dulceagul prezent simplu şi după destinaţia clamată în gura mare - fără îndoială olteni. De altfel, întregul vagon numărul 3 al Rapidului Timişoara-Bucureşti s-a putut bucura de povestea, zbierată în detaliu la receptor, a unui Revelion cu multă pălincă, amestecată cu zaibăr, petrecut pe malurile Begăi. Şi s-au mai putut afla următoarele. Cei doi vor ajunge la Craiova în jurul orei 19.20, de unde vor lua rata şi, după circa o jumătate de ceas, vor fi în sat. Sunt foarte obosiţi, aşa că se vor odihni câteva zile şi abia mai încolo vor reveni la tarabă, la lucru. Deci trebuie să vorbească neapărat cu Marian, ca să afle şi omu’ când să vină cu marfa. O face el: “Dă-l, fă-ncoace telifonu’. Bă, Mareane, uite, ie nişte probleme...”. Trage un gât din doza de bere, râgâie, îşi suflă scurt nasul în podul palmei. “Fac io, fă, rost dă tot, stai liniştită!”. De la geam, ea îi comunică lui Simi că madam Puşa ar face bine să nu o ia pe-aia mică mai mult de trei zile: începe şcoala şi fetiţa trebuie să înveţe. Dar pe la a’ bătrână ar putea să treacă mai des, să o ţină de vorbă câteva ceasuri, ca să n-o apuce pe nebună iar pandaliile. A lu’ Costea era s-o pună rău: a venit patronul pă piaţă şi i-a zis că, dacă nu îi aduce banii ăia, îi ia gâtul. Ăla a înjurat şi patronul s-a repezit şi l-a pus pe masă. Spărseseră jumate de bufet când au sosit caraliii. Până la urmă, o să-l omoare, asta e clar! Aţipeşte, lungind cuvintele. La răstimpuri, din sevrajul cauzat de lipsa tutunului, el se repede între vagoane, în căutare de interlocutori. Nu poate pricepe care-i şpilu’ cu butonul ăla verde, aşa că smuceşte uşa automată cu brutalitate. Vorbeşte singur. Ceva despre o amendă de două milioane. În pauzele tambălăului, liniştea este ciugulită de păcăniturile tastelor de laptopuri. Nu mă miră nici măcar propria mea lipsă de reacţie. În primul rând, mai e puţin până acasă şi nu am chef de scandal. Apoi, m-am mai burzulit în câteva rânduri şi a rămas ca-n tren. Însă episodul mi-a procurat frisoane. Pe fond, mârlănia provine din înţelegerea individuală a noţiunii de libertate. În locurile publice, sloganul “E democraţie, fac ce vreau” şi-a croit istorie în ultimii 20 de ani. Numai că, la noi, excesul de incertă democraţie nu a dus la anarhie, cum se întâmplă de obicei, ci s-a astupat în ralantiul vâscos şi bâzâitor al proastei creşteri. Nimeni nu a reuşit să sucească urechile vechilor mentalităţi şi să inducă în conştiinţa cetăţenilor de la bloc că democraţia, deşi pandant al dictaturii, nu înseamnă lipsa rigorii, ci acceptarea lucidă a altor reguli ale jocului şi supunerea responsabilă în faţa lor. Una dintre acestea, la fel de importantă ca dreptul la proprietate, mi se pare a fi dreptul la intimitate. Privarea de intimitate e semnul clar al alunecării, degrabă sau mai târziu, în plan personal ori instituţional, aici sau oriunde, către autoritarism. Făcând o radiografie detaşată a hitlerismului, Denis de Rougemont nota cu amărăciune, pe la începutul anilor ’40: “De ce n-a fost niciodată iubită şi celebrată Libertatea într-o atât de mare măsură ca în epoca modernă? Să fie oare din cauză că ea e acum mai depărtată decât oricând? Sau, dimpotrivă, pentru că o simţim în sfârşit aproape şi facilă? Şi una, şi alta, după sufletul cu care o privim, şi după sensul pe care-l acordăm cuvântului. Pentru cei mai mulţi dintre contemporanii mei, libertatea înseamnă dreptul de a nu asculta. Când li se lasă acest drept, ei se plictisesc şi curând cheamă un tiran. Dar îndată ce tiranul începe să taie în carne vie, dragostea lor de libertate îi împinge până pe piscurile curajului. Şi aşa mai departe: jocul acesta de profundă cochetărie condiţionează în parte istoria”. Asta îmi e şi mie spaima cea mai mare: s-ar putea ca nesimţirea generală să-şi ceară Gulagul înapoi.