2010 a fost un an glorios pentru Traian Băsescu. Re­cu­cerind cea mai înaltă func­ţie în stat, şi-a impus, ul­te­rior, voinţa în tot şi în toate, de-a lungul ţării şi de-a latul societăţii. A trecut cu bine de moţiunea de cenzură pe mă­surile de austeritate, a „a­ranjat” şi Legea pensiilor, a „împăcat” şi UDMR-ul la Le­gea concediului şi indemni­zaţiei parentale, l-a înfundat în penibil pe preşedintele Senatului şi a scos-o basma curată pe Roberta Anastase. Şi le urează românilor „să aibă tărie”! Aferim!

Încotro se îndreaptă guvernarea?
Trebuie să recunoaştem şi să repetăm - a câta oară? - că lui Traian Băsescu îi priesc crizele. Principala sa calitate este hotărârea în situaţii criti­ce. În astfel de situaţii, marea majoritate a oamenilor nu are nevoie de „o direcţie bună”, ci doar de „o direcţie”. Acţiunea - orice acţiune! - este fundamentală pentru ieşirea din criză. Cei conduşi nu îşi dau seama dacă merg înainte sau se învârt în cerc, dar simt că se mişcă. E prima condiţie a supravieţuirii!
Asta este şi marea victorie din acest an a preşedintelui: e­vi­tarea unei explozii sociale. Românii au protestat, au înjurat, dar până la urmă s-au re­semnat, pentru că nimeni altcineva nu a arătat, concret, o altă cale. E drept, aici func­ţionează şi un paradox al de­mocraţiei, şi anume acela că O­poziţia, minoritară fiind, nu poate să pună în practică al­ternativa decât după nişte eventuale alegeri a căror organizare e controlată de Putere.
Victoria guvernanţilor (pen­tru că preşedintele şi-a vărsat capitalul politic în Gu­vern) nu are însă o perspectivă de anvergură. Traian Bă­ses­cu a împins Puterea peste pârleazul moţiunii, dar nu se bazează, în continuare, decât pe mecanismele economico-fi­nanciare internaţionale. Prin măsurile de austeritate şi acordul cu FMI, s-a evitat derapajul, dar numai pe termen foarte scurt. Practic, prin reducerea cheltuielilor, Gu­ver­nul se mai poate împru­mu­ta convenabil pentru a plăti salarii şi pensii un timp. Cât timp? Depinde!
Să pornim analiza de la două ipoteze politice rezona­bi­le în acest moment. Prima, că actuala coaliţie nu se va des­trăma până la alegerile la termen şi a doua, că nici PSD şi nici PNL nu vor face vreo înţelegere cu PDL înainte de aceste alegeri.
Scenariul optimist este cel în care economia mondială şi în special cea europeană vor ieşi ferm din recesiune şi vor antrena şi România pe o spirală a dezvoltării. Pe acest scenariu, Puterea iese la liman! Este ceea ce clamează, în pri­mul rând, premierul: „2011 va fi anul creşterii economice, bla, bla, bla…”. Este însă, chiar în cazul optimist, doar o evi­tare a dezastrului. Să presu­pu­nem că Europa reintră, masiv, pe creştere economică şi cifrele optimiste avansate acum de preşedinte şi premier vor fi chiar depăşite. Asta ar trebui să însemne, practic, revenirea la nivelul salarial din iulie 2010 şi chiar depăşirea acestuia până în primăvara lui 2012. La nivelul venitului real al populaţiei, re­dresarea nu se va simţi decât cu o inerţie de vreo doi ani: pe de-o parte, din cauza puseului inflaţionist din a­ceastă iarnă, pe de alta, din cauza secării economiilor şi a reluării lente a creditării. La acest element obiectiv se va adăuga o creştere a orizontului de aşteptare a electoratului în privinţa „schimbării” po­litice. Să presupunem, în plus, că va avea loc o schimba­re de premier, în aşa fel încât Boc cel Uzat să fie înlocuit cu un Făt-Frumos Curat şi Uscat. Cine ar putea fi acesta? E mai puţin important, atât timp cât schimbarea se va face, categoric, doar cu voia lui Traian Băsescu.
În cadrul ipotezelor de mai sus, la parlamentarele din 2012, PDL nu se poate aş­tepta, în cel mai bun caz, de­cât la un scor de 25-30%. Asta în­seamnă nucleul dur de 15-18% plus un bonus de 10-12%, dat de pozi­ţia de partid a­flat la putere. UNPR, ca re­mor­că obscură, nu poate tre­ce de 5%, ceea ce e deja evident din sondaje. Una peste alta, PDL va ob­ţine un scor sensibil mai mic decât în 2008. E greu de crezut că PSD sau PNL (care va fi câştigă­torul net al votu­ri­lor pierdute de PDL) vor mai achiesa la o guvernare alături de PDL. De aici, PDL nu ar avea decât va­rianta trecerii în opoziţie, cu perspectiva relan­sării în 2014. Varianta ar pu­tea fi acceptată şi de preşe­dinte, altminteri s-ar ajunge la o criză „moldo­venească”, greu de acceptat în­tr-o ţară membră a UE. (Mai e o variantă! Aceea a trecerii rapide la un sistem electoral care să a­vantajeze, mai mult decât acum, partidul aflat la pu­tere. Votul majoritar în­tr-un singur tur de scrutin ar da PDL o ma­joritate confortabilă! E însă foarte probabil că UDMR se va opune unei astfel de mo­dificări.)
Scenariul pesimist (nu cel catastrofic!) este dat de o stag­na­re a economiei la parame­trii actuali. Pentru PDL, su­per­ficial vorbind, n-ar fi o mare diferenţă, pentru că sco­rul electoral, în acest caz, nu va putea fi mai mic de 18%. Chiar dacă pare puţin, un ase­menea scor i-ar permite o o­poziţie consistentă, pentru că, în acest caz, fie doar unul dintre celelalte partide mari va fi la guvernare, fie o coaliţie PSD-PNL va relua scenariul bine-cunoscut al caprei vecinului.
Scenariul catastrofic - puţin probabil - ar depinde de o evoluţie negativă a econo­miilor europene. Economia ro­mânească ar intra în picaj, şi nemulţumirile n-ar mai pu­tea fi gestionate la un nivel con­venabil. Prima consecinţă politică ar fi prăbuşirea nive­lu­lui fondurilor pentru admi­nistraţia locală şi, de aici, pierderea masivă de teren a PDL la locale. Într-o criză economică acută, cu „localele” pier­dute, democrat-liberalii nu vor putea să treacă, la ge­ne­rale, de 10%, ceea ce echi­va­lează cu destrămarea partidului. E de subliniat că un ase­menea scenariu nu va duce la o victorie categorică a celorlal­te două partide, ci la apariţia în Parlament a unor partide de extremă - şi de dreapta, şi de stânga - cu complicaţii greu de anticipat. Dar, repet, o asemenea variantă e puţin probabilă. 

Încotro se îndreaptă preşedintele Romåniei?
Aşa cum singur a recunoscut, Traian Băsescu nu are prieteni. Şi-a făcut, în schimb, mai ales în ultimul an, nenu­măraţi inamici. Şi nu e vorba de persoane, ci de categorii socio-profesionale. Desigur, preşedintele va putea spune - şi o spune deja! - că ăsta a fost preţul „evitării derapajului”. E un clişeu de comunicare ca­re poate fi acceptat, mai ales că perspectiva reluării creş­terii economice e realistă. Pro­blema e însă alta! În Româ­nia, preşedintele vrea să schim­be atitudinile şi com­por­tamen­tul unor categorii sociale du­pă voinţa şi criteriile sale personale. Justiţia face rău, poli­ţiştii nu sunt buni, profesorii sunt leneşi, bugetarii sunt graşi etc. Ce a mai rămas bun, atunci, în po-po­rul român? „Statul nu trebuie să poarte grija fiecărui cetă­ţean”, mai zice preşedintele. E o idee! A­tunci de ce se mai a­­gită pre­şedintele? Problema lui Tra­ian Băsescu este că a discreditat instituţia preşe­din­telui în faţa poporului, pen­tru foarte mult timp de acum înainte. Nu soarta lui Tra­ian Băsescu e subiectul intertitlului de mai sus, ci soarta unei instituţii care ar trebui să repre­zinte naţiunea. „Preşedintele-jucător” a distrus relaţii instituţionale (şi nu numai!), dar nu a pus ni­mic în loc. Poate că e auto­mă­gulitor să te gândeşti că ni­meni nu va mai putea fi la fel ca tine, după ce te vei retrage, dar e lipsit de responsabilitate.
Traian Băsescu pare că se gândeşte, în ultima vreme, la posteritatea sa. Care ar fi variantele, voi încerca să arăt în numărul viitor al revistei.