Eroi la indigo

De 21 de ani încoace, pentru români, de­cembrie este luna străbătută de trei mari frisoane succesive: Revoluţia sau ce-o fi fost, Crăciunul şi Revelionul. Peste primul încep să se aştearnă pulberile apatiei. Eu cred că, atunci când despre un eveniment se spune că a in­trat în istorie, oamenii se în­­depărtează, fiindcă ştiu: trecutul este spa­­ţiul unde manipularea se poate pe­tre­ce cu ma­ximă eficienţă. Cine stă să pri­veas­că în urmă? Acolo se ard documente, se măsluiesc dosare, se cosmetizează pro­tocoale. Şi pe vremea lui Ceauşes­cu, ca şi întotdeauna, din trecut ni se li­vrează doar adevăruri convenabile. Du­pă cum, la fel, a­devărul despre mişcă­rile din 1989 va fi af­lat numai în mo­men­tul când un individ, o gaşcă, un partid, o situaţie vor avea inte­re­­sul să-l dezvăluie brutal, transformându-l, astfel, într-o nouă manipulare. Sin­gurii ca­re se mai agită să aducă în discuţie chestiunea sunt revoluţionarii. Cei ve­rita­bili, cei cu patalama, impostorii. Unii, din ro­mantism, alţii - din interes. Şi, cum exis­tă fix atâtea perspective a­su­pra problemei câte minţi o judecă, de obicei se ajunge la gâlceavă. După a­pariţia Legilor 42/1990 sau 341/2004, confuzionate de nenu­mă­ra­te ordine şi completări, în organi­za­ţiile de revoluţionari, „baricada de la Inter” s-a multiplicat într-atât, încât as­tăzi nici măcar ei înşişi nu mai ştiu de care parte a ei se situează. Din această pricină, calitatea de „revoluţionar” de­vi­ne din ce în ce mai va­gă. Pe bună dreptate, Ion Caramitru, de pil­dă, se pronunţă împotriva actelor nor­ma­­tive care o atestă. O merită, fără în­do­ia­lă, ră­niţii, familiile celor ucişi şi ro­mânii care, atunci, au riscat în mod evident to­tul, iar dacă Ceauşescu n-ar fi căzut şi-ar fi aflat sfârşitul. În rest, „revolu­ţio­n­arismul” ar trebui să fie doar mândria lăun­trică a celor curajoşi. Într-un impresionant documentar, pe care mi l-au trimis revolu­ţionarii din Lugoj, se face o cronologie tristă a evenimentelor pe­trecute pe malul Tim­i­şu­­lui: „Primul val: 15-20 decembrie”, „Al doilea val: 21 decembrie 1989-15 ianuarie 1990”, „Al treilea val: 15 ianuarie-15 mar­tie 1990” şi „Al patrulea val: revolu­ţionari traşi la indigo”. După Timişoara, Lu­go­jul a fost primul oraş unde au murit oa­meni. În 20 decembrie, doi tineri, Va­lentin Rosada şi Daniel Brocea, au că­zut îm­puş­caţi de plutonierul Pavel Du­mitru, un miliţian scelerat, care a de­cla­rat că a deschis focul „pentru că nu mai putea suporta conţinutul lozincilor strigate de mulţime împotriva lui Ceau­şescu”. I-au urmat în cer încă 1.140 de suflete. Răniţi: 3.138. Re­ţi­nuţi de organele de represiune: 760. Cifre. Din­tr-o istorie unde adevărul se a­şază cu mâna.