Făcuţi de un unchi la beţie

Întâmplarea a făcut ca zilele trecute să vorbesc cu un bun prieten din Statele Unite. Acelaşi care, în urmă cu câteva luni, se mirase, pe bună dreptate, atunci când i-am povestit despre sistemul de impozi­ta­re şi despre toate dările care, inventate pes­te noapte sau majorate după bunul plac, se mirase, pe bună dreptate, că în România firmele particulare mai pot exista. Şi că pot fi şi altceva decât cireada de vaci bune de muls pentru un guvern în pană de idei şi de bani. Prietenul meu are o afacere în care lucrează mult cu Poşta americană. Cum­pără anual timbre de mai multe zeci de mii de dolari pentru corespondenţa pu­bli­citară de care se ocupă. „Imaginează-ţi ce ar fi ca administraţia să mă facă să-mi închid mica afacere care dă de lucru unei agenţii guvernamentale, mie şi familiei mele, ba, mai mult, să mă ţină şi pe mine în spate ca şomer! Voi sunteţi nebuni sau ce?” I-am răspuns că este un răspuns cu trei varian­te: „Da”, „Desigur că suntem” „Evident”. Şi, la cum merg lucrurile la noi, ar fi ceva neaşteptat şi cu totul extraordinar să se schimbe în sensul pozitiv. Poate la alegeri...
Sosit în plină campanie de micşorare a concediului maternal, prietenul meu s-a întrebat ceea ce eu, poate din obişnuinţa de a mă trezi aproape zilnic cu trăsnăile ale­­şilor noştri, nu am făcut-o. „Ăştia, a spus el, chiar nu au avut o mamă? Nu i-a purtat nimeni nouă luni în pântece? Nu au soţii, bunici?” Răspunsul de această dată a ve­nit instantaneu - ştiţi cât de periculoa­să poa­te fi câteo­dată spontaneitatea - şi a su­nat aşa: „Nu, p-ăştia i-a făcut un unchi... şi’ăla era beat!”. Şi până acum sin­­gurul demnitar care a admis public că este posibil să fi luat o decizie în stare de ebrietate - şi este vor­ba despre salariile profesorilor - nu se pu­ne, are imunitate, fiind încă chiriaş la Co­tro­ceni. Nu ştiu cât a înţeles, poate că ade­vărata savoare este doar în limba română, dar de atunci s-a abţinut la a mă întreba despre clasa po­litică, fiind o persoană în a cărei casă acel „F word” este interzis cu desăvârşire. Fiindcă, într-un minut i-aş fi spus că fe­meile care contează acum în politică nu au copii, au doar susţinere, că acum PDL în­cearcă să se lepede de proiectul de lege apărut din senin sau din flori într-un coş­u­leţ împletit şi scutece de multiple folosinţe la poarta partidului, că singurul care a exprimat sprijinul formaţiunii po­li­­tice a fost, ca de obicei, Boureanu, tonomatul de serviciu, şi că de-acum încolo este foarte po­si­bil să facă copii doar cele pe care le doare-n fuste sau cocoşei de concediul lor maternal. Ce mişto!
Altfel, din săptămâna trecută nu am reţinut decât marea golăneală cu onorul de la Ziua României. Fiindcă asta a fost, şi nu o încălcare a protocolului. A fost o festivitate naţională în regim pedelist, aşa cum avem şi democraţie în regim de dictatură prezidenţială, cum vom avea prime în regim de natură la tot cartierul bugetar şi centuri în regim de autostrăzi. Şi fiindcă a venit vor­ba, l-am urmărit încă o dată pe Boc (iar era să-i zic „domnu'”) plimbând recipientul cu apă pe bordul bolidului aproape 4x4 pe distanţă de câteva milioane de centimetri de asfalt aproape terminat şi aproape marcat. Şi m-am gândit la destinul ingrat al unor actori cu facultatea făcută, cu stagiatura absolvită, dar fără noroc şi care toată viaţa nu au făcut decât să ducă tava pe scenă. Cred că, indiferent ce va face, câte onoruri la comandă va primi, actualul premier va căra toată viaţa sa politică pa­ha­rul cu apă.
Şi fiindcă a venit vorba despre lichide, chiar îngheţate, mă gândesc că natura ne-a dat iar de ne-a julit. Ca de obicei, au­to­ri­tăţile au fost luate prin surprindere, iar drumarii s-au încălzit prin cârciumi înainte de intervenţii.
Păi ori suntem români, ori nu mai suntem!