N-am văzut filmul cu povestea Facebook, însă am propria mea versiune în legătură cu reţeaua asta diabolică, inventată de extratereştri pentru a pune mâna pe timpul nostru şi a-l exporta pe Marte, unde se vinde la suprapreţ şi la minut, după modelul companiilor de telefonie. Facebook, într-un cuvânt, e o şmecherie absolut necesară cam ca tirbuşonul de fiţe pe care îl găseşti cu 100 de euro la un magazin din mall sau ca aparatul de întors ceasul, absolut necesar din momentul în care ai mai mult de două ceasuri mecanice pe care nu vrei să le porţi în acelaşi timp, însă nici nu-ţi doreşti să rişti ca uleiul din mecanism să devină un pic mai vâscos… Ei, da, chestiile astea chiar există, nu inventez nimic, chiar dacă aşa pare!
În fine, nu despre asta vreau să vă vorbesc, ci despre oamenii pe care îi întâlneşti pe Facebook. Oamenii care nu existau înainte de inventarea reţelei şi care, fără îndoială, vor deceda odată cu ea. Oamenii noi, creaţi de posibilitatea tehnică de a pretinde că eşti altcineva, de look şi nume şi până la caracter, locaţie şi stare de agitaţie… Cine sunt ei nu vom şti niciodată. Pentru aparenţe, am deja câteva categorii:
Maniacul cauzelor. Să-i zicem, cu o vorbă veche, Cauzaşul. Aşa cum alţii cultivă flori în ghivece, el creşte cauze, din cele mai diverse. Când nu e ocupat să dea jos Guvernul strânge benzină pentru cocktail-ul Molotov cu care luptă cu încălzirea globală sau se închide în casă pentru a atrage atenţia asupra problemelor pe care le întâmpină persoanele cu agorafobie. Maniacul ăsta are un serviciu lejer, care îi permite cel puţin o revoluţie de catifea pe zi. Jeanne D’Arc n-ar mai fi ridicat niciodată sabia dacă trăia azi: mouse-ul poate fi mai înspăimântător!
Fata în chiloţi. Poza ei oficială, aia de profil, o reprezintă în costum de baie, dar nu la piscină, ci pe o canapea în spatele căreia zăreşti celebra pictură cu vânătorul şi cerbul, în versiunea tablou sau - cel mai rafinat - covor brodat pus pe perete. Dai un click şi găseşti multe poze în acelaşi ton rozaliu, al pielii fără niciun pic de minte. Cine are vreme de mai multe cercetări pe profile înţelege, în sfârşit, care e viaţa de zi cu zi a populaţiei feminine născute după 1990 în localităţile limitrofe Capitalei. Salam Florin şi salam Azuga. Cam astea sunt limitele.
Tipul enervant. Are păreri şi trebuie să ştii de ele. Vine spumegând la tine pe wall şi te înjură că nu te dai la o parte, că ţi-ai permis să afirmi chestia aia şi că nu înţelegi drama cealaltă. În versiunea cultă, tipul enervant îl citează pe Sofocle. În versiunea mitocan, nu mai citează pe nimeni, pentru că înjurăturile sunt libere de copyright. De obicei, tipul enervant are convingerile televizorului şi mintea prizei: 220 V, alternativ. Când prost, când bou.
Doamna sensibilă. 25% din colecţia ei de poze e reprezentată de trandafirii cu funde roşii. Ţi-i trimite şi ţie, prin metoda cea mai simplă şi stupidă, aia a tag-ului, ca să fie sigură că vei primi 100 de mesaje luna asta în care lumea îşi va da cu părerea asupra kitsch-ului ei. Din fericire, fanii trandafirilor şi apusurilor de soare pe mare nu sunt violenţi şi nici nu ştiu multe cuvinte. Minunat, încântător şi încă vreo 3 pe care le-am uitat. În versiunea video, doamna sensibilă îţi trimite un film cu delfini care sar în apă în faţa unei bărci, pe muzica lui Komornyik ori similar. Nu poţi s-o ataci nici cu o floare, deşi ar merita să moară sufocată sub o tonă de petunii.
Jucătorul. Are o lopată pentru tine sau tu ai, poate, una pentru el, în Farmville. Părerea mea sinceră e că acest om a fost inventat de serviciile secrete americane, pentru a ne face să credem că se poate şi mai rău.
Mai sunt încă vreo 3-4 modele de oameni de Facebook. Dar ce e interesant e că marginalii par aici a alcătui majoritatea. Şi, cum următoarea mare ţintă a marketingului e chiar lumea asta a socializaţilor, cred că peste 10 ani, Coca-Cola se va vinde într-un fel de neimaginat azi. Aşa că bucuraţi-vă de Moş cât mai e gras, roşu şi cu barbă!
