Workalchoolici de foame
de Ciprian Chirvasiu in Editoriale pe 3 Decembrie 2010, 18:29
Pentru că revine din când în când, la categoria „mail-uri care merită citite până la capăt”, mă întorc şi eu la un excelent interviu al lui Eugen Dumbravă, pe care i l-a acordat, cu vreme în urmă, psihologul Aurora Liiceanu şi care este, din câte ştiu eu, primul text relevant care aduce în discuţia publică downshifting-ul. Un fenomen apărut, la începutul anilor 1990, ca un curent media şi care a căpătat popularitate în rândul celor care trăiesc în societăţile industriale şi excesiv consumeriste. Downshifting înseamnă să ridici piciorul de pe acceleraţia călcată „la blană”, în goana oarbă după bani, mai mulţi bani, ori după funcţii, care aduc şi mai mulţi bani, poziţii sociale, strălucire, vizibilitate. Cursă de nebuni, care are o consecinţă majoră: „de-privatizarea” vieţii individului. Downshifting înseamnă să te întorci reflexiv la valorile calde ale existenţei, la tihna unei cine în familie, la citirea unei cărţi, la revalorizarea prieteniei, la plimbarea regeneratoare pe malul unui lac. Evadarea din ciclul ucigător „muncă şi cheltuială”. Înlocuirea lui „trăiesc ca să muncesc” cu „muncesc ca să trăiesc”. Aducerea aminte că „darul cel mai de preţ e timpul”, pe care trebuie să-l dedici celor mai importante persoane pentru tine. Astăzi, tocmai dreptul la această fericire simplă şi naturală le este ciuntit mamelor, prin hotărârea guvernului Boc de a reduce la jumătate concediul de maternitate, în schimbul unei şpăgi de 400 de lei. Însă doamna Liiceanu face câteva precizări peste care am trecut prea uşor la primele lecturi. Prima: „Există şi laturi ale vieţii pe care le poţi realiza dacă ai bani, dar nu neapărat foarte mulţi bani”. A doua: „Aceasta necesită o depăşire a ideii de supravieţuire. Un om care supravieţuieşte fie nu mai face nimic, şi atunci îl târăşte societatea ca stat, fie intră în această cursă pentru că nu mai vede nicio altă alegere. (...) Partea spirituală nu se poate face în supravieţuire”. Păi, tocmai aici e marea problemă: câţi dintre români îşi permit să devină downshift-eri, când salariile le sunt retezate fără somaţie de bau-bau-ul crizei, când euriborul le creşte peste noapte rata la casă, când preţurile o iau razna în prag de Sărbători, când îmbulzeala la pomenile de tot felul ne-a devenit blazon naţional? Câţi CEO, corporate affairs, general ori country manageri sunt în România? Şi, dintre ei, câţi sunt români get-beget? Din această perspectivă, o discuţie despre downshifting pe malurile Dâmboviţei, chiar dacă este interesantă, rămâne prematură. Românii sunt workalchoolici de foame. De spaima să nu rămână fără serviciu, pe drumuri. Ei abia răsuflă în supravieţuire. Politica unor proşti ne-a secat de bucuriile mici şi ne-a transformat într-un popor neguros. Pentru care Naşterea însăşi a devenit prilej de tânguire.