Atâtea vorbe s-au spus în aceste zile, vorbe goale, urâte, vorbe inventate, rostogolite, rotunjite, înveninate, încât nu este de mirare că am ajuns pe marginea prăpastiei economice. Suntem de râsul lumii, o naţiune care mai mult vorbeşte decât face, o naţiune care mai mult ascultă cuvinte, ecouri de fraze, zgomote, iluzii, fum decât consemnează realizări, progres, ştiinţă.
Suntem şi de plânsul lumii pentru că nu realizăm ridicolul situaţiei: suntem săraci, dar limbuţi, suntem sclavi, dar orgolioşi, suntem prăbuşiţi, dar ameninţăm, ne iluzionăm, ne îmbătăm cu apă de la robinet.
Şi când cineva - şi încă cineva important - ne aplică un duş scoţian, o facem pe neştiutorii şi nevinovaţii. Şeful FMI nu e deloc optimist în legătură cu situaţia ţării noastre, dar la Bucureşti tună cu acuze care nu au legătură cu ceea ce se întâmplă de doi ani în România.
Într-un interviu acordat postului elveţian TSR, şeful Fondului Monetar Internaţional atrage atenţia asupra faptului că o serie de state europene sunt pe buza prăpastiei. Printre acestea se află şi România, spune Strauss-Kahn. „Nu cred în faliment“, adaugă însă acesta. Mai concret, declaraţia sună aşa: „Este dramatic că în ţări ca Grecia, Irlanda, Letonia, Ungaria, România situaţia trebuie redresată, pentru că nu mai putem continua aşa. Încetarea de plăţi este iminentă. Prăpastia este chiar în faţă. Nu cred în faliment. Cred că solidaritatea europeană va duce la evitarea acestui lucru, dar asta presupune politici dure, iar aceste ţări sunt în continuare cele mai vulnerabile, mai sărace, aflate în cel mai mare pericol. De aceea trebuie adoptate programe care să protejeze cheltuielile sociale“.
Citirea şi recitirea acestei declaraţii care i-a umplut de nervi pe politicienii aflaţi la putere are cel puţin trei mesaje relevante: 1. România este printre cele mai sărace ţări. 2. România e încă în recesiune şi va mai fi. 3. Românii nu mai suportă mult măsurile dure de reducere a cheltuielilor. Strauss-Kahn sugerează posibilitatea apariţiei unor tensiuni sociale majore, cărora cu greu le-ar putea face faţă orice guvern. Dar mai ales unul cu vulnerabilităţi şi lipsit de încredere cum este cel român.
Un sondaj Avangarde arată că doar 4% din români cred că actuala coaliţie de guvernare ar trebui să mai conducă ţara, în timp ce o alianţă PSD-PNL ar beneficia de sprijinul a 21% din populaţie. Cercetarea arată şi că neîncrederea în politicienii români şi în instituţiile statului a atins cote-record. Preşedintele Traian Băsescu deţine recordul negativ la capitolul referitor la încrederea populaţiei în liderii politici, 91% din respondenţi declarând că nu au încredere deloc, foarte puţină sau puţină în persoana sa.
Nici liderii Opoziţiei nu stau foarte bine la acest capitol, dat fiind că 80% nu au încredere în liderul PSD, Victor Ponta, şi 74% nu au în preşedintele PNL, Crin Antonescu.
Cu alte cuvinte, românii vor o schimbare, dar nu şi-au conturat o idee foarte clară în legătură cu cei care ar trebui să facă alternanţa la putere. Poate şi din cauza paradoxului: PSD e preferat în Parlament, dar nu şi la preşedinţie, liderul PNL, Crin Antonescu, fiind favorit în acest moment pentru succesiunea la Palatul Cotroceni.
Cât despre afirmaţiile preşedintelui, care a găsit vinovaţii pentru criză - „Politicienii au făcut ce i-a dus capul. Singurul lucru la care i-a dus capul a fost să dubleze salariile, pensiile, să inventeze 222 de categorii de ajutoare sociale. Atât i-a dus capul pe politicienii români în timp de creştere explozivă” -, cred că replica este inclusă tot în avertismentul şefului FMI: „...aceste ţări sunt cele mai vulnerabile, mai sărace, aflate în cel mai mare pericol. De aceea trebuie adoptate programe care să protejeze cheltuielile sociale”. Pericolul pe care îl observă Strauss-Kahn, chiar dacă şi el are anumite interese politice - candidează în 2012 la Preşedinţia Franţei -, este motivul din cauza căruia politicienii ce ne conduc au intrat în panică şi caută cu tot dinadinsul unul sau mai mulţi vinovaţi, pentru a-şi salva onoarea şi imaginea. Ei uită sau ignoră un singur aspect: cui îi mai pasă de culoarea şi fermitatea pânzelor unui vapor eşuat, în derivă? Gândul oricărui pasager e doar la vesta de salvare şi Destin.
