Una dintre zicerile cele mai cunoscute din „Legile lui Murphy” sună aşa: „Cine poate face! Cine nu poate să facă îi învaţă pe alţii! Cine nu poate nici să-i înveţe pe alţii dă indicaţii!”. Chestia cu „datul indicaţiilor” era foarte savuroasă pe vremea lui Ceauşescu, dar se pare că vremurile se întorc. Pentru că, dacă ne punem serios problema, ce face preşedintele Traian Băsescu? Dă indicaţii! Sin­gura diferenţă este că, acum mai bine de douăzeci de ani, indicaţiile erau, neapă­rat!, „preţioase” şi erau urcate în slăvi de toate vocile publi­ce, în timp ce astăzi, în paralel cu urcatul în slăvi din partea oficială, se practică o îndeletnicire numită democraţie. Adică dreptul de a fi nemul­ţumit, uneori până la disperare, fără să te ia nimeni în seamă.

O mică teorie a conspiraţiei
În aceste condiţii, presa (şi nu numai) apelează la „realismul magic”. Adică la o împle­ti­re a realului (cât de concret şi, chiar, cât de banal) cu ima­ginarul (cât de violent), cu scopul de a trezi afectele (cele mai) profunde ale cititorului. Să nu credeţi că vreau să dau vina pe presă! Până la urmă, reacţia de a inventa o „realitate” mai interesantă este fi­rească, de vreme ce realitatea „reală” rămâne cenuşie şi opacă…
Dacă presa inventează, nici politicienii nu se lasă mai prejos. Uneori, jurnaliştii apli­că regula celor trei surse pentru a da o informaţie. Poli­ti­cienii, niciodată! Orice mică abatere de la banalul cotidian duce la o escaladare, la fel cum o deviere a traiectoriei bilei la flipper duce la o suită de zgomote, flash-uri, schim­bări de scor. Ceea ce rezultă este o „realitate a discursului” care ţine loc de „realitate rea­lă”. Diversiunea este perma­nen­tă şi nici măcar nu mai ştim cine pe cine păcăleşte.
Să facem un exerciţiu de fantezie: cineva - un pol de pu­tere - are o problemă de imagine publică. Situaţia este cu atât mai gravă cu cât şi con­textul economic (şi ex­tern) este dificil. Ne trebuie o diversiune, spune cineva. O reglare de conturi între clanuri mafiote?, întreabă altci­neva. De ce nu?, e un prilej minunat să scăpăm şi de nişte indezirabili. Pe urmă mai tra­gem un flagrant şi presa are de vorbit o lună întreagă.
Vi se pare cunoscut? Fals! Este un raţionament de tipul „post hoc, ergo propter hoc”. Problema este că nu există niciun argument care să de­monstreze falsul. Nu e nici fals, nici adevărat. Sau, şi mai bine: este şi fals şi adevărat, în acelaşi timp! Asta nu se poa­te!, strigă cei de pe margine. Ei bine, se poate!
Politica românească, în această perioadă cel puţin, se susţine prin temele pe care le generează ea însăşi, un fel de perpetuum mobile. Ce-i drept, un asasinat în plină zi, într-un loc public, este o noutate pentru România postdecembris­tă. Ce miză avea însă o reglare de conturi într-un oraş mai degrabă banal de liniştit? Şi ce semnificaţie? Miza iniţială, probabil personală, a fost transformată imediat într-o miză „naţională”, iar semnificaţia au dat-o discursurile ulterioare.
Dincolo de aceste consi­deraţii, poate cam abstracte, Pu­terea începe să aibă proble­me din ce în ce mai mari cu una dintre instituţiile cele mai sensibile ale statului: po­liţia. Tensiunile din interior nu sunt de ieri, de azi. Ele au mai răbufnit şi în mandatul 1996-2000, tot la o vreme de criză. Prin urmare, nimeni nu e atât de naiv încât să crea­dă că poliţia a fost imaculată până la comisarul Şoric şi, odată cu demiterea acestuia, s-ar extirpa toate relele din in­stituţie. Realitatea (reală!) este că politizarea extremă a conducerilor instituţiilor, corelată cu prestaţii din ce în ce mai neprofesioniste ale acestora i-au împins pe cei din eşa­loanele mai mici să se „a­co­modeze”. Să prefere cutuma locului (simplă şi cunoscută) în faţa legilor ţării (complicate şi, mai ales, nestabile). Cu alte cuvinte, miniştrii vin şi se duc, vecinul interlop ră­mâne. Zice preşedintele Bă­ses­cu: „Să-şi dea, toţi, demi­sia!” şi continuă cu ideea că într-un an trebuie restructurat tot sistemul poliţiei. Zău? De ce acum, şi nu în 2005? Sau în 2006? Sau de la începutul lui 2010? Răspunsul e, de fapt, simplu: solicitarea e o „realitate a discursului”, nu e o realitate „reală”. Ambele părţi joacă la cacealma: nici poliţiştii nu-şi vor da (măcar în majoritate) demisia, dar nici ministerul n-ar avea cu cine să-i înlocuiască fără o dereglare serioasă a acti­vi­tăţii. Iar o dereglare a activi­tă­ţii în acest moment de criză, cu perspectiva amânării in­trării în Spaţiul Schengen, este un risc mare pe care şi l-ar asuma Puterea. Rezultatul va fi, aproa­pe sigur, deza­mă­gi­tor pen­tru cetăţean.

Şi o mică încercare sociologică
„Puterea”, în sens direct, este capacitatea cuiva de a atin­ge un obiectiv. Puterea fă­ră subiect şi obiect nu există, cel puţin teoretic. Să încer­căm să ne gândim cine „poa­te” şi ce anume poate, în spa­ţiul politic, în societatea ro­mâ­nească de azi.
Primul vizat este, fireşte, preşedintele. Când cea mai importantă funcţie în stat este ocupată de un om politic energic, activ, cu o personalitate puternică, om politic ce se vrea programatic un „pre­şe­dinte-jucător”, am putea crede că întrebarea din titlu este superfluă. Preşedintele are Puterea, deci preşedintele poate!
Şi totuşi, cei şase ani de pâ­nă acum au fost dezamă­gi­tori chiar şi pentru unii dintre cei mai înflăcăraţi suporteri din 2004. Şi în varianta în care dăm la o parte colapsul economic (considerându-l de „import”), constatăm că mandatele lui Traian Băsescu nu au adus nimic din ceea ce aş­teptau cetăţenii: nici reforma instituţiilor, nici coeziune so­cială şi concordie, nici dezvol­tare durabilă, nici prestigiu internaţional. Apărătorii pre­şe­dintelui (din ce în ce mai puţini) spun că „n-a fost lăsat” sau că a fost/este sabotat de cei din propriul partid. Jus­tificările sunt mai adevărate decât s-ar părea! Dar adevărul lor nu ţine de rezistenţa - pasivă! - a oamenilor din sistem, ci de lipsa de înţelegere a omului Traian Băsescu faţă de funcţionarea unui sistem so­cial. Da, Traian Băsescu poa­te că ştie să conducă un echipaj - care este un mic uni­vers concentraţionar, dar Tra­ian Băsescu nu ştie sau nu are răbdarea să conducă un sistem deschis, care are un set de reguli ce scapă controlului unei singure persoane. Con­cret, preşedintele este hiperactiv, umblă la toate „bu­toa­nele”, dar o face haotic, după ureche şi, cel mai grav, după umori.
Avalanşa de „indicaţii”, critici, aprecieri, comenzi, atenţionări, aroganţe şi ţâfne prezidenţiale duce instantaneu la un blocaj la nivelul de execuţie imediat următor (în speţă, Guvernul, dar şi parlamentarii Puterii). Oamenii nu mai au iniţiative, nu mai ac­ţionează firesc. De fapt, nu mai fac nimic decât la „ordin de sus”. Dar societatea nu poa­te să stea pe loc. La un ni­vel mai jos, în administraţia locală sau în instituţii, sau în unităţi economice, oamenii se „acomodează”, cum am spus, pe un criteriu pe care am putea să-l numim „suma de risc minim”. De exemplu, oamenii de afaceri cumulea­ză, instinctiv, riscul falimentului cu riscul de a fi săltaţi de DNA pentru mită sau trafic de influenţă şi iau decizia în consecinţă. Într-o perioadă de stabilitate politică şi economi­că, plaja de soluţii este mare, dar acum, în criză, nu. Re­ţeaua complicităţilor, în care participă, bineînţeles, şi re­pre­zentanţii Puterii, face ca sistemele de coerciţie să nu-şi atingă scopul. Am auzit o chestie stupefiantă din gura procurorului general, Laura Codruţa Kovesi: că unul din cinci români ar trebui să aibă dosar penal! Chiar dacă a fost o figură de stil şi cifra ar fi exa­gerată (deşi eu, personal, cred că sunt mult mai mulţi români care comit, incon­ştient, infracţiuni), ideea care se desprinde este că sistemul de legi în vigoare nu se po­tri­veşte cu societatea! Unde a­jun­gem dacă băgăm la puş­că­rie 20% din cetăţeni? Sau 50%? Sau 99%?
Şi atunci, ce fel de putere exercită preşedintele? Şi asu­pra cui? Concluzia evidentă este că prăpastia nu este între Putere şi Opoziţie, între pe­delisto-udemerişti şi pesedisto-liberali. Prăpastia este între guvernanţi şi popor. Un po­por pe care, acum, preşedintele îl învinuieşte în bloc. Pre­şedintele are putere, poate, asupra câtorva apropiaţi, dar această putere se exercită în gol, fără obiect, fără viziune, fără responsabilitate.