Ton ocupat

În satul meu, o dimineaţă înecată de soa­re, pe la începutul verii lui 1988. La micul dejun. De pe policioară, zbârnâie telefonul. Vocea nazală şi metalică a centra­listei: „Domnu’ Ciprian, rămâneţi, vă caută domnu’ Lucian, de la Bucureşti”. Lucian? Nu ştiu niciun Lucian de la Bucureşti! „Vă salut, domnule! Sunt Lucian Avramescu, de la «Suplimentul Literar al Scânteii Tine­retului». Am primit poemele dumneavoastră, le-am citit, mi-au plăcut. De săptă­mâ­na viitoare, colaborarea noastră poate în­cepe. Vă aştept”. Clic. De la capătul celă­lalt al mesei, surâzând cu ochii a schepsis, Adrian Păunescu îşi saltă cana cu lapte: „Noroc, bă băiete! De acum, viaţa ta în­cepe să se schimbe! Îţi va fi mai greu, dar merită. Promit”. Aşa a fost. Un telefon ba­nal, care mi-a sucit toate macazurile. Ră­mă­sesem cu ochii pironiţi pe receptor. Era un aparat din generaţia nouă, cu disc normal, dar inutil. Se zvonea ceva despre o centrală automată, dar legăturile se fă­ceau încă la comandă, prin poştă. Nu de mult, avusesem unul de ebonită, cu ma­ni­velă. Pe atunci, nu se trăncănea atât pe fir. Telefoanele erau scurte, informaţiile se li­vrau la obiect, invitaţiile erau directe, veş­tile despre moartea cuiva se spuneau brusc. Chiar şi cele care-ţi dinamitau existenţa erau frugale. Trebuia mai întâi să te afli prin preajmă, ca să auzi soneria, să ajungi la timp, să vorbeşti cu prudenţă, ştiind că eşti ascultat. Un întreg protocol. Prin ’93-94, Ion Cristoiu a înzestrat „Eve­ni-mentul zilei” cu pagere şi cu celebrele staţii Motorola, care ne-au conferit o anumită libertate de mişcare la o bere, mai ales celor care aveau în fişa postului obli­gaţia să ia decizii rapide. Eram importanţi, ne dădeam şi noi geimşibonzi. Încet, s-a strecurat netul şi, din ’97, a explodat piaţa telefoanelor mobile. Azi nu-mi pot închipui cum am traversat un deceniu de presă fără ele. Dar nu m-am aflat niciodată în amor cu propriul meu telefon mobil. Sunt de acord că micuţele terminale pot fi vitale în cazuri de urgenţă. Dar nu mereu. După un cutremur de prânz, petrecut acum câţiva ani, toate reţelele erau blocate. Apoi, conştiinţa că sunt continuu localizat, ca o vită cu cercel. Că oricine mă poate apela oricând, oriunde. Apoi, telefoanele la care nu răspund, telefoanele la care nu mi se răspunde, deşi poate fi vorba de orice. Dese­ori, urmate de răceala mesa­jelor. Şi, du­pă câteva experienţe stranii, iarăşi obsesia ascultării. Intimitate zero. Într-o majoritate covârşitoare, cei care mă sună îmi cer să ne întâlnim ca să discutăm ceva. Nicio­dată lucrurile importante nu pot fi spuse la telefon. Şi atunci la ce mai sunt bune? Întotdeauna excesele produc efecte opuse celor scontate. Excesul de libertate duce la anarhie. Excesul contactelor in­stantanee dintre oameni duce la o mare singurătate, care nu este decât inversul comunicării.