Întrebarea din titlu este, evident, retorică. Tabăra prezidenţială are dreptate când spune că un moratoriu nu presupune, de regulă, condiţionări. Într-un moratoriu se suspendă disputele pentru a permite desfăşurarea unor activităţi ale unor părţi care nu se află în conflict sau desfăşurarea unor activităţi care nu afectează poziţiile - adică obiectul disputei - combatanţilor. Ceea ce se face că nu înţelege tabăra prezidenţială este că legile pe care le vrea trecute Traian Băsescu - cel puţin Legea pensiilor şi Legea salarizării unitare - constituie, împreună cu Legea educaţiei, tocmai obiectul disputei politice.
Traian Băsescu a ajuns, acum două săptămâni, într-unul din punctele critice care i-au marcat cariera la vârf. Istoria acestor puncte cri­tice începe cu lacrimile vărsate pe umărul lui Theo­dor Stolojan, continuă cu de­nunţarea fraudei electorale între cele două tururi ale ale­ge­rilor prezidenţiale din 2004, se prelungeşte cu „demisia în cinci minute” de la episodul suspendării, se amplifică la ale­gerile prezidenţiale din 2008 cu „Să-ţi fie ruşine, Dinu Pa­triciu!” şi, iată, cunoaşte un nou episod, cu diabolizarea Curţii Constituţionale.

Singur împotriva tuturor
S-a spus de nenumărate ori că Traian Băsescu este un tip conflictual şi de aici s-a extras un fel de axiomă: cu cât este mai atacat, cu atât se întă­reşte. Este o afirmaţie care ex­trapolează rezultatele particulare ale unui şir de evenimen­te. Ca orice inducţie incompletă, ea nu are valoare de adevăr, ci de superstiţie, sau, în cel mai bun caz, de mitologie. Realitatea pe care, pe de-o parte, susţinătorii preşedintelui au prezentat-o glorios,
în termenii unei lupte între David şi Goliat, iar adversa­rilor le-a fost ruşine să o ex­prime tranşant, a fost că, de fiecare dată până acum, Tra­ian Băsescu s-a aflat în fruntea unei oştiri disciplinate, care a întâlnit adversari fie dez­binaţi, fie nerealişti, fie prost conduşi.
Nu vreau să neg calităţile de om politic ale preşedintelui. Dimpotrivă! Traian Bă­sescu a dovedit că în momen­tele critice este capabil de o mobilizare exemplară, că este în stare să speculeze cele mai mici greşeli din dispozitivul inamic şi, mai ales, că nu ce­dează nici în cele mai dispe­rate situaţii. Dar, dacă pri­vim la rece, Traian Băsescu şi-a construit ascensiunea poli­tică în concordanţă cu nişte evo­luţii obiective ale societăţii româneşti. Creşterea econo­mică şi paşii spre Europa din perioada mandatului Năstase au generat nu doar o ieşire a populaţiei din perioada nea­gră a guvernărilor Ciorbea şi Radu Vasile, ci şi apariţia şi consolidarea unei clase mijlo­cii al cărei orizont de aştep­ta­re a intrat în conflict cu ma­nie­ra nedemocratică a PSD de gestionare a Puterii. Traian Băsescu a reuşit atunci, în 2004, să coalizeze toate ne­mul­ţumirile actorilor politici, mai mari sau mai mici, construind o majoritate la limită, majoritate pe care tot el, la foarte scurt timp, a catalogat-o ca „soluţie imorală”.
Nu vreau să insist cu re­memorarea altor episoade in­trate deja în istorie. Se poate vedea însă că Traian Băsescu, odată ajuns preşedinte, nu a avut tăria sau disponibilitatea de a trata în mod cât de cât echitabil (observaţi că nu spun „echidistant”!) toate for­ţe­le politice şi toate segmen­tele societăţii româneşti. El a rămas preşedintele PDL. Prin urmare, deşi a avut de partea sa o forţă mai mică decât „res­tul lumii”, preşedintele n-a fost niciodată singur sau lipsit de mijloace de atac.
Recursul la „popor”, ca in­stanţă de legitimare extrapar­tinică, a fost convingător şi, în­tr-o oarecare măsură, real atât timp cât guvernarea a fost împărţită şi o parte din aceasta nu putea fi controlată. Fie că a fost vorba despre gu­vernul Alianţei D.A., în care liberalii erau de vină, fie că a fost vorba despre guvernul liberal, sprijinit „netranspa­rent” de PSD, fie că era vorba despre coabitarea cu PSD, de fiecare dată preşedintele a putut să critice Puterea în nu­mele „poporului”.

Momentul de ruptură
Cel mai simplu ar fi să spunem că momentul de ruptură între preşedinte şi „po­por” a fost în mai, atunci când Traian Băsescu a anunţat măsurile de austeritate. Eu, unul, cred că adevăratul mo­ment de ruptură a venit mai târziu, la remanierea gu­ver­namentală din septembrie. Cred că, mai mult sau mai puţin, majoritatea cetăţenilor activi era conştientă de gravitatea crizei economice şi se aştepta la măsuri de austeritate. În plus, o explicare ones­tă şi meticuloasă a acestor măsuri le-ar fi făcut (şi le-ar face încă) suportabile. Ne­fiind economist, nu-mi dau seama dacă atunci sau acum ar exista variante de redre­sa­re care să excludă tăierile de salarii şi disponibilizări. Dar văd că şi alte ţări europene, mai procopsite, au adoptat măsuri de acest tip. Era firesc, de asemenea, ca după anun­ţarea şi hotărârea acestor mă­suri să se dea un răgaz Gu­vernului să demonstreze da­că şi cât de capabil este să le pună în practică.
Peste vară s-a strâns, deci, o aşteptare considerabilă vizavi de relaţia preşedinte-gu­vern-majoritate parlamenta­ră. Ei bine, remanierea a reu­şit să declanşeze o nemulţu­mi­re generală. Ea a nemul­ţu­mit întâi aripa baronilor PDL, a nemulţumit aripa „refor­miş­t­ilor” PDL, i-a nemulţumit pe aliaţii PDL, i-a nemulţumit pe susţinătorii preşedintelui din societatea civilă şi, bine­înţeles, n-a avut cum să mul­ţumească Opoziţia. Dar, mai presus de toate, a deziluzio­nat poporul care a primit, după aceea, şi lovitura concre­tă a tăierilor de salarii şi creş­terilor de preţuri.

O pierdere inestimabilă
Aparent, toamna protes­te­lor şi moţiunilor ar fi o reacţie firească a organismului social supus unor constrângeri po­li­tico-administrative. Din pă­ca­te, sunt pesimist! Nu văd în fe­nomenele actuale ale societă­ţii româneşti acea stare fe­bri­lă, benefică, prin care se a­nunţă însănătoşirea. Văd, mai degrabă, o instaurare a hao­su­lui, a indiferenţei şi a descurcatului pe cont propriu.
Problema de astăzi nu mai este cea a luptei politice între două tabere. Între reformişti şi anti-reformişti, între comunişti şi anti-comunişti, între dreapta şi stânga, între pro-europeni şi eurosceptici sau oricare alt clivaj. Pro­blema societăţii româneşti este aceea că nu se mai poate găsi (cel puţin pe termen scurt) o temă care să coagu­leze un proiect şi o acţiune po­litică. Lucrurile merg la întâmplare şi toată lumea se războieşte cu toată lumea. Acum două săptămâni, preşe­dintele Traian Băsescu a criticat, în termeni foarte duri, Curtea Constituţională. Asta după ce, în trecut, i-a atacat pe comunişti, pe securişti, pe oligarhi, pe moguli, pe sindica­lişti, pe profesori şi învăţători. Desigur, presiunea politică pe care a suportat-o în ultimii doi ani Curtea Constituţio­nală a fost din ce în ce mai mare şi ea s-a reflectat, din pă­cate, şi în deciziile luate. Dar nu putem să uităm că pre­şe­dintele însuşi a impus, direct sau indirect, nişte oameni acolo.
Traian Băsescu este, în acest moment, singur împo­tri­va tuturor. Unii comentatori va­lorizează acest concept prin conexiunea cu expresia „the last man standing” din filmele americane. Expresia are însă sensul de „ultimul băr­bat care stă în picioare”, având în faţă duşmanii şi în spate familia, prietenii, po­porul.
Traian Băsescu nu mai are pe nimeni în spate. Poate surprinzător, nu mai are pe nimeni nici măcar în faţă. Adversarii săi îşi dau seama că, măcar pentru moment, pre­şedintele nu mai repre­zin­tă o miză.
Ceea ce s-a pierdut a fost încrederea oamenilor în so­cie­tatea în care trăiesc. Şi pier­derea nu este a PDL sau a lui Traian Băsescu. Este o pier­de­re inestimabilă pentru România.