Plantaţia guvernamentală

Hotărârile judecătoreşti pronunţate re­cent, în chestiunea reducerilor salaria­le, de către instanţe din Vâlcea, Dolj şi Călăraşi au surprins pe mulţi. Cum, sa­lariul chiar este o proprietate? Re­du­cerea salariilor fără a se obţine a­cor­dul salariatului este ilegală şi încalcă Con­­venţia Europeană a Drepturilor O­mu­lui şi Protocolul adiţional la aceasta? Ulu­i­rea libertarienilor români nu mai are margini. Iar stupoarea guver­nanţilor este totală la auzul veştii că nu orice bazaconie denumită lege este accep­ta­bilă în ordinea de drept europeană. Nu orice fantezie contabilă, îndesată cu anasâna pe gâtul naţiunii, este cu ade­vărat legală. An­gajatorul nu este stă­pân pe „plantaţia cu angajaţi”, asta spun legislaţia europeană şi jurisprudenţa CEDO. Res­ponsabilii gu­ver­na-mentali ignoră deocamdată a­ces­te hotă­râri judecătoreşti şi mai au doar pu­ţin până să declare că şi Curtea Euro­pea­nă a Drepturilor Omului este po­pulistă, pesedistă şi inamică a re­formării statului român.
Cel mai invocat argument în favoarea reducerii salariilor este acela al crizei, ca stare de necesitate. Legea română şi legea europeană recunosc principiul utilităţii publice ca bază a limitării dreptului de proprietate, dar numai în con­di­ţiile unei juste şi prealabile des­pă­gu­biri. Cum ar fi putut arăta o ase­menea justă şi prealabilă despă­gubire a sala­riaţilor cărora li s-a redus sala­riul fără acordul lor explicit? Poate prin legiferarea achitării temporare a doar 75% din salariul contractual şi acordarea unor titluri de stat, scaden­te la 5-7 ani, pentru partea de salariu neachitată în prezent. Sigur, o asemenea soluţie ar fi fost opusă adevăratei şi nerostitei po­li­tici guvernamentale, aceea de a adânci „moderaţia sala­rială” pe seama efectului de antrenare exer­citat de reducerea salariilor din secto­rul public asupra salarizării din sectorul privat. Criza globală este un bun prilej pentru a crea condiţii de ma­ximizare a profiturilor viitoare pe sea­ma salarizării mizerabile şi a distrugerii sta­tului social.
Alt argument invocat pentru tăierea sa­lariilor bugetarilor, de natură mai mult etică, este acela al scăderii sa­lariilor şi în sectorul privat. Ar fi un ar­gu­ment pu­ternic, dacă ar fi real. Patro­natele afir­mă că salariile în sectorul privat au scăzut cu 30-50%, dar este adevărat? În urma raportărilor fă­cu­te de angajatori către INS, în statisticile oficiale ve­dem altceva. La nivelul economiei na­ţio­nale, câştigul salarial mediu brut între septembrie 2008 (da­tă la care cri­za a în­ceput şi în România) şi septembrie 2010 a crescut de la 1.751 lei la 1.846 lei. Dintre toate ra­murile şi subramurile econo­miei naţio­nale, câş­tigurile salariale medii brute nominale au scăzut doar în silvicultură (de la 1.400 lei la 1.351 lei) şi în „alte acti­vităţi” - probabil că inclusiv în activi­tatea de tranzacţii imobiliare - (de la 1.601 lei la 1.134 lei). În aceeaşi pe­rioadă, câşti­gurile sa­lariale medii în ramuri preponde­rent bugetare au scă­zut după cum urmează: în sănătate cu 15%, în învă­ţământ cu 20%, în admi-nistraţie publică şi apărare cu 30%.
Cu siguranţă, în unele firme private s-au tăiat dur veniturile oamenilor şi s-au făcut concedieri. Dar, în medie, câştigu­rile salariale brute nominale nu au scăzut, aşa cum se spune, în sectorul privat. A, probabil că au scă­zut sumele achitate în alt mod sala­ria­ţilor din sectorul privat, ocolind Codul Muncii şi legislaţia socială pentru a înşela Fiscul. Au scăzut veniturile „gri” sau de-a dreptul „negre”. Se poate! Dar atunci nu îşi au rostul comparaţiile între salariile din sectorul public, de­clarate integral, şi cele din sectorul privat, declarate doar parţial.
Guvernul ar trebui să reevalueze onest costul crizei suportat de diferitele ca­tegorii de cetăţeni. Pentru asta ar trebui ca Guvernul să fie, el însuşi, onest cu cetăţenii. Nu este cazul. Restricţiile sala­riale guvernamentale nu mai par atât de etice când analizăm realitatea, iar instanţele nu îşi propun să-l contrazică pe domnul Boc, ci doar să facă ordine pe „plantaţia” guvernamentală.