„Vezi că joi băgăm Eliade!”

Vineri a început târgul de carte Gaudea­mus, azi se închide. Ei şi? Deşi ambii mei părinţi aveau formaţie tehnică, m-am năs­cut într-o casă cu o bibliotecă impresio­nan­tă, înţesată cu beletristică de calitate, şi am trăit apoi toată viaţa în cultul căr­ţi­lor. Pe vremea studenţiei, tata îmi trimetea lu­nar 700 de lei, pentru cămin şi cantină, plus 300 de lei - bani de buzunar. Fără să ştie el, mai câştigam peste 2.000 de lei pe lună făcând poze la înmor­mân­tări. Ăştia erau banii pentru cărţi. Mă cu­noşteau toa­te librăresele din Baia Mare, atunci când deschideau, la opt fix, drept nebunul pe ca­re-l desprindeau, ca pe un abţibild, de pe vitrină, moţăind de cu noap­te, amorţit de frig. Mă iubeau şi-mi vin­deau ponturi: „Vezi că joi băgăm Elia­de”. În patru ani, am strâns câteva duzini de saci. Pe mulţi dintre ei i-am abandonat prin locurile care m-au părăsit sau pe care le-am părăsit. După ’89, mă duceam la târgurile de carte ca la biserică. Le colindam frenetic, cumpăram în draci. Astăzi nu mă mai in­te­resează, din câteva moti­ve. Mai întâi, morţii contemporani nu mai obişnuiesc să se pozeze, deci nu mai am bani pentru cărţi. Reducerile de 10% nu mai sunt semnificative pentru buzu­na­rele mele, iar ca să-mi fac sânge rău răsfoind câte un vo­lum drag la standuri n-are rost. În plus, căr­ţile pe care mi le doresc şi nu pot să le cumpăr îmi apar în coşmaruri. Mai mult: nu am câştigat niciun sfanţ de pe urma căr­ţilor pe care eu însumi le-am scris. Chiar dimpotrivă. Scriu continuu, pentru că altfel nu pot să respir, public când mă in­vi­tă cineva să fac asta şi atât. De altceva nu-mi mai pasă. Pentru mine, cele mai chinuitoare evenimente sunt propriile mele lansări. Şi, fiindcă traversăm vre­muri de nebunie pură, de câţiva ani abia îmi gă­sesc, scâncind, răgazul să scriu şi aproape deloc pe cel când să citesc. Aşa că prefer să scriu o carte bună decât să citesc una la fel. Nu mai am timp de pierdut. Alt mo­tiv: târgurile de carte au devenit mai ales prilejuri de socializare şi de expunere. Prea mulţi politicieni, piţi­poa­nce şi impostori au ajuns autori de succes. Iar cei care vin să-i vizioneze cum se dau în stambă formează aglomeraţii inu­tile mie. Dar cel mai serios motiv este altul: de mult încerc zadarnic să-l conving pe fiul meu cât de important e să mai pu­nă mâna pe o carte şi cât de colosale sunt deliciile lecturii. Nu a reuşit până acum să ducă niciuna până la ca­păt.  Mi-a explicat răspicat că respectă ob­se­siile mele, dar el are nevoie de infor­maţii, nu de orgasme intelectuale. Google-ul îi e de ajuns. Mă bucur însă când văd prin me­trou oameni citind, de obicei, căr­ţile de colecţie care se vând la pachet cu ziarele. Am întrebat-o într-o seară pe o bă­trânică absorbită de „Tarzan, omul mai­muţă”: „Vă place?”. Mi-a răspuns: „Si­gur, domnule, eu iubesc animalele!”.