Curtea Constituţională a acceptat obiecţiile de neconstituţionalitate ridicate de Opoziţie vizavi de angajarea răspunderii Guvernului pe Legea educaţiei. Deşi momentul a „ridicat tempe­ratura” în Coaliţie, aşa cum a caracterizat preşedintele situaţia, nu cred că evenimentele vor lua o întorsătură dramatică. Revin deci la ceea ce am promis săptămâna trecută, adică la o evaluare a perspectivelor leadership-ului PDL.

Cånd Puterea devine o povară prea grea…
Să începem cu sfârşitul! Va reveni Traian Băsescu în PDL după încheierea manda-tului? Întrebarea e importan­tă pentru că orice discuţie de­spre viitorul democrat-libera­lilor depinde de felul în care se va concepe „era post-Băses­cu”. Preşedintele însuşi a de­cla­rat - şi nu doar o dată! - că i se pare nepotrivit ca un om, du­pă ce a ocupat cea mai înal­tă demnitate în stat, să revină la munca de partid. Decla­ra­ţia ascundea şi un strop de fandoseală (ca o uşoară laudă de sine), dar şi o săgeată la adresa lui Ion Iliescu, adversar personal al lui Traian Bă­sescu. Modul în care Traian Băsescu s-a raportat la Ion Iliescu este un subiect care ar da o bună teză de doctorat în psihanaliză, dar aici mă re­zum la a constata că actualul preşedinte şi-a construit ima­ginea aproape sistematic în opoziţie cu cea a predecesorului său. Singurul lucru care nu prea i-a „ieşit” lui Traian Băsescu este ruperea cu tra­diţia în care preşedintele în funcţie continuă să fie şi pre­şedintele partidului din care a provenit. Ba chiar Traian Bă­sescu a părut a fi mult mai preocupat de treburile inter­ne ale PDL decât fusese Ion Iliescu de PSD. Să ignorăm, pen­tru moment, aparenţele…
Dacă Traian Băsescu ar fi pierdut alegerile în toamna anului trecut, e destul de pro­babil că ar fi revenit în partid, ca un alt episod din serialul „demisionez în 5 minute”.  Situaţia internă (atât din partid, cât şi din ţară) i-ar fi permis şi chiar i-ar fi impus o ase­menea revenire. Ţara era în­tr-o criză ascunsă pe care pre­şedintele o ştia foarte bine, iar partidul era într-un echilibru precar, în care o ieşire de la putere (guvernul Boc era de­misionar) concomitentă cu o părăsire de către preşedinte i-ar fi fost fatală. În al doilea rând, ar fi rămas potenţialitatea unui al doilea mandat, în al treilea rând, omul însuşi era la o vârstă la care nimeni nu iese de bunăvoie la pensie, în al patrulea, al cincilea şi al n-lea rând se mai puteau găsi o mulţime de motive cât se poate de corecte.
Dar, după un an în care Tra­ian Băsescu şi PDL au acaparat toate pârghiile de pu­tere din stat, în mod ciudat, în­­tre preşedinte şi partidul său de suflet a apărut o prăpastie pe care, cred, nu o mai poate acoperi nimic în cei patru ani rămaşi din mandatul prezidenţial.
În primul rând, responsa­bilitatea pentru lipsa de ori­en­tare guvernamentală revi­ne şi preşedintelui, poate în mai mare măsură decât premierului. PDL, chiar dacă va supravieţui alegerilor din 2012 (şi sunt convins că o va fa­ce!), va fi nevoit să se reinventeze la nivelul leadership-ului. Cel puţin în aceeaşi mă­sură în care au făcut-o, în 2009 şi 2010, PNL şi PSD. Prin urmare, chiar dacă, prin ab­surd, Emil Boc va fi să fie un alt Moise care să conducă po­porul cârcotaş prin deşertul crizei, atunci când se va vedea Tărâmul Făgăduit, el va trebui să moară (simbolic, fireş­te!). Noul conducător va fi o­bli­gat să se distanţeze de cel care l-a creditat cu asupra de măsură pe premier. Este obli­gatoriu! Dacă nu o va face, va îngropa partidul.
Iar preşedintele, care va fi, probabil, silit să coabiteze cu un guvern format din partide ostile, îşi va epuiza rezervele - devenite, de acum, minime - de energie politică.
Pe de altă parte, lipsit de o miză personală, Traian Băses­cu însuşi nu va mai avea in­teres pentru politica de partid. Dacă-i privim CV-ul, con­sta­tăm că Traian Băsescu n-a „prins rădăcini” nicăieri. Lo­cul de muncă a fost, de fiecare dată, cel în care momentul îi oferea deschiderea pe care o do­rea. În concluzie, poate pen­tru prima dată în cariera politică, Traian Băsescu se va ţine de cuvânt: nu va reveni într-o funcţie executivă în PDL.

De unde vine „Steaua de la Răsărit”?
Preşedintele, deşi se face că nu se amestecă în partid, lan­sează însă o mulţime de va­riante „post-Băsescu”.
Cea mai puţin probabilă e varianta Emil Boc. Aşa cum spuneam, premierul trebuie să se dea curând deoparte. Poa­te, după trei-patru ani de asceză, istoria şi dezvăluiri ale unor posibile „stenograme” (ce minunat sună acest cu­vânt!) îl vor scoate din groapa de neîncredere în care se află acum. Următorul conducător al PDL nu va fi însă Emil Boc.
Înainte de a evalua alte nume, să facem observaţia că există două modalităţi princi­pi­ale de a instaura un nou con­­ducător. Prima, prin do­bân­direa treptată a recunoaş­terii grupului. A doua, prin „im­portul” unei persoane din afară, persoană aureolată de prestigiul „străinului”, al ce­lui care nu face „jocuri inter­ne”, ca­re promite, prin însăşi alo­ge­nia sa, să fie echidistant faţă de toţi membrii grupului.
Fie membrii PDL, fie jurnaliştii, fie Traian Băsescu în­suşi au pronunţat, în ultimele luni, numele unor posibili urmaşi la şefia partidului. Cei care sunt „dinăuntru” ar fi Va­sile Blaga, Adriean Videa­nu, Elena Udrea, Liviu Negoi­ţă. Cei care sunt „din afară” sunt Sever Voinescu, Cristian Preda şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Teodor Baconschi.
Situaţia internă de acum (atât din partid, cât şi din ţa­ră) arată clar că singura şansă pentru ca PDL să-şi păstreze statutul de partid mare în România este „importul” unui nou conducător.
Dacă vreunul din cei „ve­chi”, de „dinăuntru”, va a­jun­ge la putere, partidul se va de­credibiliza accentuat (în esen­ţă din cauza situaţiei economice), iar concurenţii eli­mi­naţi vor rămâne suficient de puternici pentru a face opozi­ţie din interior. Asta dacă nu vor alege să părăsească parti­dul. Niciunul dintre numele „ve­chi” nu are suficientă cha­ris­mă, suficientă greutate şi suficientă flexibilitate pentru a îm­păca un organism hiper­tro­fiat cum este deja PDL.