O seară cu Adrian Păunescu

Nu a vrut să plece. Şi-a propus să ardă pâ­nă la capăt şi a reuşit. Avea o relaţie cordială cu propria sa moarte, pe care ştia cum s-o amorţească şi să o ţină la o distanţă plină de respect. De altfel, nici moar­tea nu putea trăi în ritmul lui. Era continuu agitat, gândea memorabil tot timpul. Şi-n somn. Iată un crâmpei de amintire. 30 noiembrie 1989. La doar 25 de zile dis­tan­ţă de istoricul Crăciun. Spec­tacol folcloric, la Sala de concerte a Ra­dio­di­fuziunii. Sunt cu A.P., cu nepoţica lui, Andreea, cu Carmen, cu doamnele Hoggit şi Lu­creţia. Cântă fascinant la vioa­ră dirijorul Io­nel Budişteanu. La sfârşitul re­ci­talului, Pa­raschiv Oprea îl îmbrăţi­şea­ză, îi oferă flori, îi cedează bagheta. A.P. lă­cri­mează: „Ce mult păleşte arta în faţa faptului de viaţă!”. Sunt aşteptaţi Ion Boc­şa, Nicolae Furdui Iancu şi Drăgan Muntean. „Vor rupe sala”, crede A.P. Aşa a şi fost. Emoţionat, se ridică în picioare. Întreaga sală îl ur­mea­ză. Aplaudă şi plân­ge: „Ia­tă-i, Ciprian, sunt toţi învingători!”. După ce se li­niş­teşte puţin: „Folclorul este singura ca­să veche care se construieşte”. Îmi pasează o foaie cu „descoperiri sau lan­sări A.P.”, dintre protagoniştii serii. Des­coperiri: Floarea Calotă, Grigore Leşe, Veta Biriş, Vasilica Dinu. Lansări: Florica Zaha, Angelica Stoi­can, Anuţa Tite. Se fo­ieşte neîncetat, co­mentează cu voce tare, o mustră pe An­dreea. La sfârşit, îmi cere să mă documentez în culise şi să scriu. N-am nicio le­gitimaţie, nu mi se dă voie să intru. Îi spun asta. Mi-o întoarce: „De ce nu te-ai legitimat cu cartea pe care o ai în mână?”. Era vorba despre „Sunt un om liber”. O femeie îi dă o vreme târcoale, apoi îl abordează: „De ce nu faceţi o ope­ră, un spectacol despre Avram Iancu?”. „Mai uşor aş face o răscoală”, îi răspunde şi râde. Acasă, la masă: „Cea mai râvnită situaţie socială este să fii un om râvnit de oameni”. Ceva mai târziu: „Cele mai mari genii ale omenirii sunt întemeietorii socia­lismului. Cei care au descoperit esenţa me­diocră a omului”. Discutăm până în zori cu Florica Zaha şi cu Carmen. Ascul­tăm Ma­drigalul cântând Liturghia Ortodo­xă, la Bologna, în 1985, casete cu nebu­nia de la Cenaclu. Tace îndelung apoi îmi spune brusc: „To­tuşi, eu vreau lumea la scara u­nu pe unu. La scara unu pe o mie, nu se ve­de nicio suferinţă”. Însă „depozitarul in­teligent şi lu­minat al multor mo­mente” ale vieţii lui A.P., după cum crede chiar el în­suşi, este fiul său, Andrei. Ştiu că, ani în şir, el a ţinut un jurnal amănunţit al vieţii petrecute lângă ilustrul său tată. Dacă va lua decizia să-l publice cândva, multe se vor limpezi în legătură cu statura lăuntrică a lui A.P. Iar detractorii săi se vor împuţina. De ru­şine. De asemenea, caie­tele lui An­drei re­prezintă cea mai fidelă sursă a unui eventual scenariu de film, pe care A.P. şi l-a închipuit într-unul dintre textele testamentare.