Eşecul moţiunii de cenzură din urmă cu două săptămâni, ca şi previzibilul eşec al moţiunii viitoare vor avea totuşi un efect profund asupra scenei politice româneşti. Acest efect nu ţine de vreo luminare lăuntrică a politicienilor, ci de asimilarea reprezentărilor despre capacitatea şi ideile politice ale acestora, în timp, în mentalul colectiv al electoratului.

Moţiunea de centură
Atât Puterea, cât şi Opo­zi­ţia au greşit grav la moţiunea de cenzură respinsă acum do­uă săptămâni. Greşeala fundamentală a ambelor tabere este că au făcut din moţiune un scop în sine, şi nu un mij­loc. Cetăţenii au sesizat pe par­cursul lunii trecute că Opo­ziţia, cea care ar fi trebuit să le susţină nemulţumirile, vorbeşte pe mai multe voci, iar Puterea se rupe, deliberat, de realitate. Încleştarea a de­venit astfel un asediu al unei cetăţi la care asediatorii sunt prea slabi ca să intre în cetate, iar asediaţii - incapabili să ia­să din cetate. În acest caz, „po­porul” a fost lăsat deoparte. Cei 30.000 sau 50.000 de sin­dicalişti (conform surselor pro sau anti-guvernamentale) au părut mai degrabă nişte figuranţi din filmele istorice decât nişte cetăţeni preo­cu­paţi de o rezolvare realistă a problemelor ţării.
A fost, în primul rând, o greşeală tactică a sindicatelor. Mitingurile, manifestaţiile, gre­vele au maximum de eficienţă atunci când se petrec la locul de muncă al oamenilor. Cu cât îi îndepărtezi pe oa­meni de spaţiul în care ei îşi percep acut nemulţumirile, cu atât devin mai puţin în­cre­zători şi mai apatici. Com­pa­raţi, dragi cititori, mitingul de acum două săptămâni cu se­c­venţele în care Sorin Blejnar şi Gheorghe Ialomiţianu erau huiduiţi chiar pe holurile Mi­nisterului Finanţelor Pu­bli­ce. Care secvenţă credeţi că a fost mai tensionată?
Pe de altă parte, e foarte greu să justifici sau să argu­men­tezi ideea că Guvernul poa­te fi răsturnat de un mare protest popular. O asemenea idee nu este compatibilă cu democraţia parlamentară. Da­că, să spunem, demersurile Opo­ziţiei sunt blocate de majoritatea guvernamentală prin mijloace ilegale (aşa cum a şi fost, de exemplu, în Came­ră, la Legea pensiilor) şi Opo­ziţia constată că nu există nicio posibilitate de dialog cu Puterea, atunci se poate a­jun­ge la grevă parlamentară şi, ca o ultimă soluţie, la che­ma­rea oamenilor în stradă. Sin­di­ca­te­le au ieşit prea devreme!
Opoziţia a greşit în pri­mul rând prin faptul că a vorbit pe foarte multe voci. Că domnii Ponta şi Antonescu s-au criticat reciproc pe subi­ecte care nu erau esenţiale, mai treacă-meargă. A existat însă o incoerenţă majoră în ceea ce ar fi trebuit să fie o „foaie de parcurs” a pregătirii moţiunii. Fi­reşte, cele două partide pre­tind că au doctri­ne net dife­­rite. Însă, dacă îşi do­resc că­de­rea Guver­nu­lui, fie îşi con­stru­iesc o strategie co­mună mi­­nimală şi colabo­rea­ză pe aceasta, fie se ignoră, dar atunci nu se atacă reciproc.
Ceea ce, cel puţin pe mi­ne, personal, m-a surprins ne­plăcut a fost lipsa de gravitate a demersului întreprins. Atât Crin Antonescu, cât şi Adrian Năstase au comentat pesimist şansele moţiunii. Domnii în cauză nu sunt simpli membri de partid, ci factori de decizie. Nu spun că o moţiune nu trebuie depusă dacă nu are şanse să fie adoptată! Dar eu, cetăţeanul care îmi leg interesele de un asemenea demers, trebuie să văd un rost moţiu­nii, chiar dacă ea este respin­să. Cu alte cuvinte, trebuie să îmi fie clar un raţionament de tipul: „Dacă moţiunea este respinsă, atunci urmează X, Y şi Z”. Moţiunea trebuie să fie un pas, o etapă într-o luptă po­litică inteligibilă şi raţională.
Victor Ponta a ales un optimism care ar fi fost bun dacă nu era excesiv. Anunţarea trep­tată a unui număr din ce în ce mai mare de „defectori” din arcul guvernamental a creat un orizont de aşteptare ridicat şi o dezamăgire cu atât mai mare cu cât moţiunea a fost respinsă la un scor mai categoric decât în vară. Pro­blema Opoziţiei este cu atât mai delicată cu cât procedeul discuţiilor „de la om la om” este suspect. Diverşi repre­zentanţi ai Puterii au acuzat deja Opoziţia de încercări de mituire.
De cealaltă parte, Puterea a ales cea mai nefericită mo­dalitate de autosecurizare - ab­­ţi­nerea de la vot. Paradoxul, consemnat şi de alţi colegi jurnalişti, este că moţiunea nu a trecut, cu toate că nu a existat niciun vot în favoarea Guvernului. Prin urmare, de­putaţii şi senatorii Puterii au fost consideraţi de către li­derii de grup, premier sau cine ştie cine, ca prezumtivi vinovaţi. Această îngrădire a dreptului la exprimarea unui vot nu poate fi acoperită prin justificarea că decizia a fost luată la nivelul grupurilor parlamentare reunite ale Puterii. În fond, e ca şi la votul pe ca­re-l dau cetăţenii la orice fel de alegeri: condiţia ca scruti­nul să fie corect este ca votantul să fie lăsat singur în cabina de vot, în afara oricărei influenţe sau constrângeri. Mai mult decât atât, tactica Pu­terii a a­runcat în derizoriu în­săşi in­stituţia Parlamen­tu­lui.
Moţiunea a devenit astfel, dintr-un instrument al luptei parlamentare, un spectacol ieftin, de periferie, în care ac-to­rii se fac că dau replici, iar publicul îl acceptă aşa cum e, adică un divertisment fără con­secinţe asupra realităţii.

Cine pierde şi cine cåştigă?
Singurul câştigător net după acest episod este preşe­din­tele Traian Băsescu. El nu mai poate fi criticat că-l sus­ţine pe premier atât timp cât parlamentarii au dovedit că nu-l pot învinge. Pe de altă parte, chemarea partidelor la consultări este un pas absolut necesar de recâştigare măcar a unei părţi din popularitatea de altădată. Întrucât moţiu­nea de cenzură depusă pe Le­gea educaţiei are şi mai pu­ţi­ne şanse să treacă, preşedinte­l­e nu are decât de câştigat din deschiderea faţă de toţi ac­torii politici.
De pierdut însă pierd toa­te celelalte forţe politice.
PSD, chiar dacă se erijează în principalul apărător al segmentelor sociale defavo­rizate, are imaginea de învins cu pro­priile forţe. Iar Victor Pon­ta va trebui să-şi asume a­proape în totalitate eşecul partidului. Bineînţeles, acest eşec nu e tot una cu pierderea u­nor alegeri şi, realist vor­bind, cred că marea majoritate a par­lamentarilor social-de­mo­craţi nu a crezut în şan­sele mo­­ţiunii. Prin urmare, pro­ba­bil că Victor Ponta nu va fi contestat din interior, în­să a pierdut din marja de ma­ne­vră pe care o avea în dis­cuţiile cu reprezentanţii altor partide.
În pregătirea moţiunii, PNL a cedat iniţiativa politică către PSD şi, din acest punct de vedere, are pierderi de ima­gine nesemnificative. Li­de­rii PDL şi mai ales presa pro-guvernamentală au în­ce­put să pună însă presiune pe liberali tocmai pentru a-i în­depărta de un PSD prea stân­gist şi, într-un fel, prea arogant. Liberalii nu stau foarte bine în teritoriu şi e destul de probabil ca eşecul moţiunii să creeze nemulţumiri şi reo­rien­tări la nivelul filialelor.
Paradoxal, poate, din toată afacerea, cel mai mult pierde PDL. O victorie la limită este, uneori, mai rea decât o în­frân­gere catastrofală! PDL este obligat, cel puţin pe termen scurt, să rămână în „statu quo ante”. Adică să sus­ţină un gu­vern spălăcit, lipsit de credibi­litate, cu un premier contestat chiar de lideri ai partidului şi cu o politică fă­ră orizont. Mă­surile active anti-criză se lasă încă aşteptate şi iarna nu va fi, în niciun caz, o perioadă de avânt şi en­tuziasm. Mai mult, disputele interne se vor croniciza în dau­na unei dezbateri sănătoase.
Cu vreo trei săptămâni în urmă, Traian Băsescu pro­fe­ţea la televizor despre noii li­deri ai PDL şi ai României. A fost una dintre cele mai reu­şite diversiuni ale preşedinte­lui din ultima vreme! În esen­ţă, cam tot ce a spus trebuie ci­tit exact pe dos. Dacă a făcut-o deliberat, atunci e clar că pre­şedintele are o problemă ma­re cu felul în care se ra­por­tea­ză între ei liderii PDL. Da­că nu a făcut-o deliberat, atunci spusele lui Traian Bă­ses­cu sunt psihanalizabile. Dar de­spre evoluţiile posibile ale li­de­rilor partidelor voi vorbi în săptămânile următoare.