Demnitate degeaba

La 70 de zile de când a declarat refuz de hra­nă, învăţătoarea Cristiana Anghel a ie­şit din greva foamei. O reverenţă, în semn de respect! La fiecare apariţie, m-au fra­pat ochii frumoşi, curaţi şi încercănaţi de suferinţă ai domniei sale, din care ţâşnea un fascicul fluid de onoare, în stare să treacă prin sticla micului ecran ca o sabie de cavaler. După ce au urmărit cu sufletul la gură turnirul cu nepăsarea oficială, care s-a purtat într-un salon de spital, printre branule şi perfuzii, compatrioţii noştri s-au împărţit în câteva tabere microbiste şi dezbat acum cazul, culmea!, în registru etic, întrebându-se dacă doamna Anghel a fost înfrântă sau a învins. Mă număr printre cei care cred că a învins. Din două motive. Mai întâi, admirabila femeie şi-a învins pro­pria naivitate. Aceea de a crede că, prin răzvrătirea sa, ar fi putut schimba ceva în organismul acestui balaur bolnav de ne­simţire malignă, care este statul. Pe vremea comuniştilor, intrarea în greva foamei era tratată, într-adevăr, ca un gest extrem. Agitaţia pe care o stârnea era de ne­de­scris: organele de represiune intrau în fibri­la­ţii şi începeau să facă presiuni, se suşo­tea pe la colţuri, deci era pericol de revol­tă, contestatarul era supravegheat cu străş­nicie, Europa Liberă şi Vocea Americii îi confereau aura de disident, arătând că e ceva putred în România. În virtutea acestei percepţii, doar refuzurile de hrană ale lui Dumitru Iuga au mai scuturat opinia pu­blică prin 1990 şi 1991, provocând câ­teva schimbări minore pe la televiziunea pu­blică. În vremea care a urmat, până la Cristiana Anghel, cei care voiau să pună re­flectoarele pe o nedreptate anume fă­ceau greva foamei între masa de prânz şi cină, aruncând în derizoriu această formă de protest. Aşa încât, astăzi, când toţi cau­tă să exerseze tehnici de supravieţuire în mizerie, o grevă a foamei nu mai înseam-nă nimic. Cu atât mai puţin pentru aleşii neamului: mai întâi preşedintele a decla­rat că n-are habar despre pumnul ridicat de învăţătoarea Anghel, apoi, chiar a doua zi după ce femeia a hotărât să trăiască, senatorii şi-au votat pentru anul viitor, sfi­dă­tori sub indiferenţa generală, un buget mai mare cu 30% faţă de cel din 2010. Şi al doilea motiv pentru care cred că doamna Anghel a învins: toată lumea a priceput că, dacă ar fi perseverat în demersul său, ar fi fost, cu siguranţă, lăsată să moară de inaniţie. Ceauşescu şi ai lui ne-au îndesat pe gât snopuri de undiţe, dar ne-au luat peştele. Contemporanii ne-au umplut la­cu­rile cu peşte de export, dar ne-au frânt un­diţele. Rezultatul este acelaşi. Şi re­pre­zintă semnul clar al atitudinii potentaţilor zilei faţă de propriul popor: înfometarea naţională nu are loc pe agenda lor, bur­du­şită cu bune şi mincinoase intenţii. De la greva doamnei Anghel încoace, eu unul nu mai am niciun strop de dubiu.