Adrian Păunescu s-a îmbolnăvit odată cu ţara lui. A ţinut-o prea aproape de inimă. Şi România de azi i-a frânt-o. Din fanta îngustă dintre viaţă şi moarte, acolo unde nicio terapie nu e suficient de intensivă, poetul continuă să scrie, să scrie, să scrie. Asta face parte din fişa postului, pe care, dacă nimeni n-a avut curajul să-l pună s-o semneze, şi-a impus-o singur. Şi o respectă atât de crunt, încât, iată, reuşeşte să-şi ţină la respect propria eternitate.
“Parcă nu eram eu la numărătoare. Dar mi-a intrat fiscul morţii în casă şi trebuie să-i plătesc tot ce i se cuvine.”
„Zilele acestea mi-am luat curajul de a-mi face analizele medicale esenţiale. Concluzia nu e veselă. Visul duşmanilor s-a împlinit: nu mai pot ieşi din casă, cum aş fi putut până ieri. Acum, la această răspântie, n-am mai mult de spus contemporanilor mei decât că ar fi păcat să ne despărţim supăraţi.”
O mână întinsă creştineşte tuturor, o exorcizare a urii generale, o împăcare la care unii nici nu visau. Aşa a fost dintotdeauna Adrian Păunescu: sucit, surprinzător, generos şi în amor, şi în mânie. Dar o ştiu prea bine: furiile lui Păunescu sunt scurte. Iar dacă te suduie, ar trebui să te bucuri că te bagă în seamă. De cele mai multe ori, este semnul că, peste cinci minute, te va iubi pentru totdeauna. După cum şade azi în fanta aceea îngustă dintre viaţă şi moarte, a trăit mereu între adulare şi blestem, între bunăstare şi prigoană. Unii l-au scuipat la Inter, alţii i-au sărutat obrazul. Acum, aşa cum ruşii obişnuiesc să şadă pe cufere înainte de plecare, Păunescu cere lumii să se aşeze. Şi să tăinească puţin, să vadă cum e mai bine, pe ce drum să se apuce.
Mi-e greu să vorbesc acum despre Adrian Păunescu. Voi face altceva. Cu şapte ani în urmă, de ziua Domniei Sale, sărac fiind ca şi acum, i-am dăruit un text prin care voiam să-i explic cum mă raportez eu la prietenia noastră. Se numea “Martorii lui Adrian Păunescu”. E valabil şi astăzi. Iată-l:
“Dacă ai simultan norocul să fii tânăr şi norocul ca Adrian Păunescu să te invite prin preajmă, trebuie să te pregăteşti de ce-i mai rău: să înveţi abisal, să iubeşti fără întoarcere, să pleci de lângă boi, să dormi cu ochii-n patru şi, cu prioritate, să-ţi schimbi meseria. În mod fatal, oamenii care i-au traversat biografia au devenit martori calificaţi. Câţi sunt încă vii pot să dea şi-n comă declaraţii despre cum se trăieşte în vecinătatea copleşitoare a geniului şi despre cum ei înşişi s-au radicalizat acolo, vrând-nevrând. Când taci cu Adrian Păunescu este imposibil să nu bagi de seamă că descinzi dintr-un lungmetraj cu prinţi, ori că tocmai eşti pe cale să întemeiezi o dinastie.
Când vorbeşti cu Adrian Păunescu, poţi afla şi cauza: astfel a avut Boss chef atunci. Când nu eşti cu Adrian Păunescu, simţi nevoia să-l calomniezi şi să-l maimuţăreşti. Cei care te ascultă ating brusc beatitudinea: refuză îndelung să creadă că le-a trecut pragul chiar El, Cetăţeanul de la Bloc care a cinat cândva cu Adrian Păunescu. E necesară o Siberie ca să-i strângi laolaltă pe toţi aceia care au însemnat ceva în conştiinţa naţională dinspre deceniul VI al mileniului trecut încoace, care au primit case, care au făcut averi, care au fost adoraţi, care au descălecat voievodal, care au vindecat şi s-au vindecat, care au luat de pomană pensie alimentară, care au construit hidrocentrale, care, minţindu-se că o ştiu, s-au deşteptat în limba română ca-ntr-o pâine numai şi numai din vaga pricină că au moţăit contemporani cu aţipeala de trei secunde a lui Adrian Păunescu, la adresa Dionisie Lupu, numărul 84. O brumă de talent să ţi se cadă şi nu-l poţi ocoli pe Adrian Păunescu decât trecând printr-însul. De ţi se pare că scapi, te caută şi te găseşte. Iată, mi-a venit sorocul să depun mărturie: din debaraua provincială a patriei, i-am trimis zece texte poeticeşti, într-un plic, şi m-a găsit exact când nu eram acasă. Mi-a convins părinţii să rămână deşertici până la sfârşitul vieţii lor şi m-a adus în Bucureşti ca să fac performanţă pentru România. A crezut şi crede în mine. Ştia că nu voi fi în stare decât să mă revendic de la Domnia Sa şi, prin aceasta, să rămân elev etern în marea poezie a lumii.
S-au succedat fulgerător următoarele: am şters-o în cinci minute de la terasa din spatele Muzeului Literaturii, ca să nu provoc scandal, m-am însurat, am prestat gazetărie cum am furat de la A. P. că se cuvine, adică am eşuat strălucit în şefia de presă şi iau premii, m-am umplut până-n prăsele de împăratul Nichita prin maestrul Aurelian Titu Dumitrescu, la rândul său discipolul corifeilor generaţiei de aur a poeziei (deci şi al lui Adrian Păunescu, salvatorul şi tulpina cetăţeniei de român a lui A. T. D.), am tipărit două cărţi, îmi rupe ţesăturile o a treia de care n-am timp, că m-am pomenit animal public şi, în general, mi-e bine: A. P. mi-a zis că, dacă nici până în pragul morţii mele nu se pun la loc valorile, e musai să mă sinucid! Oricum, a câştigat pariul: am dăruit poporului meu un flăcău de grădiniţă care bagă mâna-n foc că World Trade Center s-a prăbuşit fiindcă nu purta tricolorul.
Depăşiţi de situaţie, autopsierii şi brancardierii creaţiei preferă să-i sluţească opera. Iată de ce mă enervez crunt dacă mi se cere să scriu despre Adrian Păunescu: eu am pudoarea minimă să nu mă povestesc de unul singur. Mai mult: nu merge să-l bârfeşti cât nu eşti prezent în arenă. Cunosc o groază de inşi care d-aia par că respiră şi o groază care d-aia par c-au murit.
Conform celor de mai sus, susţin ca Adrian Păunescu ne-a transformat în pretutindene, deci e absurd să crezi că împlineşte azi 60 de ani, şi semnez”.
Săptămâna trecută, am trecut pe la spital ca să-i strâng mâna aia întinsă tuturor. Să îi mulţumesc şi să îl rog să reziste. Pentru că mai avem o groază de treabă. Şi fiindcă, abia după un sfert de secol de gazetărie, am învăţat să pun întrebări, voiam să-i propun să facem împreună cel mai grozav interviu care a apărut vreodată în ziarele din România. Unul mai tare chiar decât oricare dintre cele care se află în manualul de presă intitulat “Sub semnul întrebării”. N-am reuşit să-i găsesc salonul. Fiecare ştia că e în altă parte. Am avut dreptate: se făcuse pretutindene. O singură infirmieră m-a tras lângă o brancardă şi mi-a şoptit, privind speriată peste umăr: “Domnul Adrian Păunescu este internat <la secret>!”. Eu vă aştept să veniţi înapoi din “secret”, Boss! Dacă vreţi să vă stârnesc puţin, prima întrebare din interviul nostru va fi: “De ce este atâta linişte la naştere?”.
