În urmă cu câteva luni, în vară, mult înainte de remaniere, premierul Emil Boc îi avertiza pe colegii săi de partid, reuniÅ£i într-o ÅŸedinţă, că va urma o toamnă în care lupta politică se va acutiza până la culmi nemaiîntâlnite, cel puÅ£in pentru perioadele neelectorale. Cum pe premier nu-l mai crede nimeni ÅŸi nu-l mai ascultă decât cei foarte apropiaÅ£i, declaraÅ£ia a trecut ca o exagerare sau o formă de a-i zgâlţâi, cât de cât, pe pedeliÅŸti.
Derularea eveni­men­telor arată însă că premierul a pre­vă­zut corect. Tot ce a urmat - remanierea, îndepăr­ta­rea din Guvern a „tripletei BVB”, arestarea lui Vîntu, for­Å£area votului pe Legea pensiilor, difuzarea în presă a „ste­nogramelor” etc., etc. - au fost tot atâtea confruntări fundamental politi­ce, dar purtate cu mijloace „neconvenÅ£io­na­le”, între ta­bă­ra Băsescu-PDL, pe de o parte, ÅŸi tabăra Opozi­Å£iei, pe de altă parte.

ProfesioniÅŸtii ÅŸi „strånsura”
Episodul cel mai recent al gafelor Puterii a fost votul dat în Cameră pentru două legi pe care Guvernul (ÅŸi Pu­terea, în general) le dorea res­pinse: scăderea TVA la alimentele de bază ÅŸi neimpo­zitarea pensiilor mai mici de 2.000 de lei. Fără îndoială că parlamentarii arcului guvernamental au votat greÅŸit, la in­dicaÅ£ia liderului de grup, Mircea Toader. BineînÅ£eles că situaÅ£ia a fost ÅŸi va fi spe­cu­lată de OpoziÅ£ie, cu atât mai mult cu cât ÅŸi jurnaliÅŸtii arondaÅ£i Puterii au criticat ve­hement prestaÅ£ia aleÅŸilor naÅ£iunii. Dar, dincolo de anec­doticul care se va reÅ£ine, greÅŸeala nu va cântări prea mult pe termen scurt.
Ceea ce putem însă vedea este că zona politicului e se­gregată din ce în ce mai mult între un grup restrâns care ia decizii ÅŸi masa de mane­vră care urmează „indicaÅ£ii­le”. (Mi se va replica, pe de altă parte, că între cei care au votat „cu turma” sunt ÅŸi nu­me grele din PDL, chiar de-ar fi să o numim doar pe Elena Udrea. E adevărat, dar nu e relevant! Grupul de mi­niÅŸtri venise în Cameră să asigure un cvorum sau un nu­măr de voturi. Iar pedala­rea pe ideea de responsabilitate „pură ÅŸi dură” mi se pa­re ipocrită.) Ceea ce e important este că ÅŸi clasa politică din România păţeÅŸte aceeaÅŸi transformare ca ÅŸi societatea în ansamblu: o polarizare ex­cesivă ÅŸi periculoasă între cei „bogaÅ£i” (sau subiecÅ£ii ca­re decid) ÅŸi cei „săraci” (deve­niÅ£i, practic, obiecte asupra cărora se răsfrâng deciziile).
PreÅŸedintele Traian Bă­ses­cu spunea, înainte de Re­fe­rendumul pentru schimbarea structurii Legislati­vu­lui: „Dacă nu putem să-i fa­cem mai buni, măcar să-i fa­cem mai puÅ£ini!” (nu bag mâ­na în foc pentru acurate­Å£ea citatului, dar acesta era sensul). La vremea respecti­vă, am considerat afirmaÅ£ia prezidenÅ£ială vexantă ÅŸi lipsită de inteligenţă. Acum, mi se pare doar cinică. Traian Băsescu a dat glas unei rea­li­tăţi pe care el o vedea foarte bine atunci ÅŸi pe care noi, oa­menii obiÅŸnuiÅ£i, o percepem cu întârziere. Rămâne însă valabilă caracterizarea, mai mult intuitivă, pe care o dă­deam atunci: asistăm la o al­te­rare ÅŸi la o restrângere a de­­mocraÅ£iei. Problema pe care o reprezintă cei „mulÅ£i ÅŸi proÅŸti”, „strânsura”, e că, dacă sunt prea mulÅ£i ÅŸi prea proÅŸti, devin necontrolabili.
Ultimul as din mânecă ajunge să fie, atunci, ideea de „Big Brother”. Adică deja plicticoasele înregistrări da­te publicităţii de surse neidentificabile. Ideea este a­ce­ea că, dacă nu poÅ£i să-i contro­lezi tu pe cei vizaÅ£i, trebuie să te asiguri că nu-i poate controla nimeni alt­ci­neva. Iar cel mai bun control - o ÅŸtim de la sistemele totali­tare - este autocontrolul, fri­ca paralizantă faţă de orice faptă sau cuvânt interpretabil.
Rostul „stenogramelor” nu este cel de a înfăţiÅŸa imo­ralitatea „mogulilor” (în­tre noi fie vorba, cu nimic mai mare decât a oricărui patron care urmăreÅŸte maximizarea profitului; o chestiune care ar putea fi uÅŸor reglată de o piaţă liberă a presei), ci cel de a „arăta pisica” unor terÅ£i, nici măcar bănuiÅ£i de marele public, parlamentari care ar putea fi tentaÅ£i de a sări din barca Puterii în cea a Opo­zi­Å£iei. Foarte mulÅ£i parlamentari (de fapt, majoritatea) - din toate partidele! - au câş­tigat în colegiile respective ÅŸi prin sprijinul financiar al lui X sau al lui Y, persoane din mediul de afaceri, nu nea­pă­rat afiliaÅ£i politic, dar care au aÅŸteptat ÅŸi, în multe cazuri, au ÅŸi primit o compensaÅ£ie ul­terioară din partea celor aleÅŸi.
Eu, de exemplu, nu am mijloace să neg veridicitatea transcrierilor înregistrărilor apărute în presă. Dar ar pu­tea-o face cineva? Cine este atât de paranoic încât să-ÅŸi au­toînregistreze convorbi­rile telefonice astfel încât să poată dovedi, la o adică, că o înregistrare incriminantă a fost falsificată (apropo, de exemplu, de caseta cu Traian Băsescu în campania din 2004)? Iar problema legali-­tăţii înregistrărilor este un ou al lui Columb: se înregis­trează tot ce aparÅ£ine unui ad­­versar, se găseÅŸte sau se in­strumentează un fapt de na­tură penală pentru respecti­vul, după care, evident, în­re­gistrarea poate fi justificată!
Nu iau, aici, apărarea lui Sorin Ovidiu Vîntu sau a lui Dinu Patriciu sau a lui Dan Voiculescu sau a altui „mo­gul”. Nu spun nici că Traian Băsescu n-ar putea avea ÅŸi el partea lui de adevăr. Prin­ci­pial însă, apariÅ£ia unor în­re­gistrări după ani de zile, îna­intea unor momente politice importante, evidenÅ£iază gra­ve carenÅ£e de funcÅ£ionare a instituÅ£iilor democraÅ£iei ÅŸi statului de drept. Mai mult, după escaladarea de săptă­mâ­na trecută, lupta politică intră, prin voinÅ£a directă a preÅŸedintelui, într-o etapă în care nu mai există criteriul mo­ral. De asemenea, nici măcar transcrierile nu mai im­presionează, ca un drog cu care organismul s-a obiÅŸ­nuit deja.
Problema cetăţeanului nu este că Vîntu, ca „mo­gul”, este imoral sau nu. Pro­blema cetăţeanului este că preÅŸedintele României ar trebui să fie moral cu orice preÅ£! Pentru că acesta nu se mai reprezintă pe sine, ca in­divid, ci reprezintă princi­piul statului de drept. Traian Băsescu poate să se amă­gească în ideea că scopul său cel nobil va scuza, în istorie, mijloacele. Deocamdată în­să, toată murdăria din poli­tică îl acuză, în primul rând, pe preÅŸedintele acestei ţări ÅŸi acestui sistem politic.
Ceea ce spunea Emil Boc în vară este dovada faptului că evoluÅ£ia luptei politice a fost premeditată. Åži, bineîn­Å£eles, premeditată la cel mai înalt nivel. SiguranÅ£a lideri­lor pedeliÅŸti ÅŸi chiar a lui E­mil Boc însuÅŸi, vizavi de stabilitatea arcului guverna­men­tal, arată că evenimen­te­le toamnei nu au fost surprize.

Cine sunt însă profesioniştii?
Săptămâna trecută a dez­văluit ÅŸi călcâiul lui Ahile al PDL. Sau, mai precis, l-a fă­cut ÅŸi mai vulnerabil. Para­doxal, poate, pentru cel mai puternic partid la ora aceasta (să nu uităm însă că aÅŸa era ÅŸi PSD în 2004!) este că cea mai mare suferinţă e la ca­pitolul „cadre”. Am spus „ca­dre”, ÅŸi nu „resurse uma­ne” pentru că problema e la calitate, ÅŸi nu la cantitate.
Într-un interviu recent, conducătorul de facto al PDL, preÅŸedintele Traian Bă­sescu, a făcut o evaluare de mult aÅŸteptată. Cea a poten­Å£ialilor candidaÅ£i la preÅŸe­din­Å£ia partidului în perspectiva Con­ven­Å£iei NaÅ£ionale ce va avea loc, probabil, în februa­rie 2011. Evaluarea a venit după ce presa a comentat a­siduu implicaÅ£iile rema­ni­erii gu­ver­namentale asupra luptei pentru putere la vâr­ful PDL ÅŸi după ce Vasile Blaga, dar ÅŸi Radu Berceanu sau Adriean Videanu au în­cercat - de voie, de nevoie - repoziÅ£ionări prin interviuri sau declaraÅ£ii de presă mai ample.
Ceea ce ne-a spus Traian Băsescu este încă o mostră de diversiune. Dar despre vechii şi noii posibili lideri ai PDL, săptămâna viitoare!