
Atunci când moare un om, obiceiul la români e să se dea ceva de pomană, de sufletul mortului. Pentru multe familii, asta e o povară în plus, pe lângă durere şi, poate, dispariţia unui salariu din casă. E un obicei care nu are nicio justificare economică, dar care se poate explica (aici intervine imaginaţia mea) printr-un trecut canibal al naţiei, când decesul era urmat întotdeauna de un ospăţ provenit din decedat. Mmm, a fost un om bun dl Popescu. Doar cam aţos!
Ei bine, exact asta se întâmplă acum, cu economia care trage să moară: o mulţime de inşi aşteaptă cu mâna întinsă, ca la pomană, să pice ceva, să fie de sufletul PIB-ului… Ca babele în jurul bisericii, ei sunt apostolii celei mai curate credinţe în minuni: din zece pâini, o sută, din cinci pensii nesimţite, un milion de pensii mărite, din averea furată poporului de Coca-Cola şi Vodafone, câte 20 de mii de euro de căciulă. Am zis de căciulă, pentru că în multe cazuri existenţa capului e incertă.
Una dintre babele din jurul Bisericii Poporului (divizie a Sectei Secera şi Ciocanul Mare şi Sfânt) e domnul Cojocaru. El constată existenţa unor profituri uriaşe, pe care plănuieşte să le ia de la companii şi să le dea poporului. Poporul, care e din ce în ce mai perspicace, a remarcat că de la o vreme tâmpeniile se fac în Parlament şi s-a repezit să semneze pentru legea celor 20.000 de arginţi. La ora la care vă scriu, legea (propulsată de un milion de nume) s-a împotmolit la coadă cu prostii, imediat după aia cu 5% TVA şi puţin înainte de declaraţia de război la adresa statului Congo, care nu mai permite emigraţia din România.
Am stat de vorbă cu domnul Cojocaru săptămâna trecută la televizor şi-am înţeles, în sfârşit, care e mecanismul unei asemenea celebrităţi. Nu dărnicia, nu elocvenţa, nici măcar inteligenţa de a livra o sumă fixă, cum le place tabloidelor. Nu, domnul Cojocaru îşi bazează ascensiunea pe ceva mai simplu decât atât: lipsa de discernământ a colegilor mei.
Să vă explic. Presa vrea rating. Ca atare, nu doar că nu mai are curajul să-şi contrazică publicul (las-o p-aia cu educaţia, că e din secolul trecut), dar chiar caută activ tâmpenii cu care să-l uimească. La pachet cu ele, a mai apărut o specie de moderator: cel care face pe prostul. E acel ins care ştie foarte bine ce tâmpenii debitează invitatul din faţa lui, însă îşi face un calcul simplu şi eficace: hai să-l lăsăm să vorbească, pentru că face circ şi prostimea se uită! După acest principiu, avem o mulţime de ziare şi câteva staţii TV în care nimeni nu i-a contrazis nici pe Hâncu şi nici pe Cojocaru şi nici pe bio-energo-terapeutul Cutare. La ele lumea se uită ca la circ şi rămâne cu impresia simplă că trăim prost pentru că sunt unii şmecheri care vor să ne ţină aşa. Pentru că e o conspiraţie anti-românească şi pro-cancerul la prostată, la care noi avem leacul, undeva la o stână! Pentru că o idee genială e îngropată de interese cu I mare, despre care nu vorbim decât în şoaptă…
Şi uite-aşa, de aici şi până la completa trimitere la gunoi a ideii de responsabilitate individuală nu mai e decât un minut…
Da, şi chiar şi acela e de publicitate!