Revoltele mai mult sau mai puţin spontane ale funcţio­na­rilor din Ministerele Finan­ţelor Publice, Muncii şi Edu­ca­ţiei au deturnat atenţia pre­sei de la manevrele poli­tice către imanentul coşului zilnic şi furia unei bune părţi a categoriilor celor mai prost plătite dintre bugetari. Nu cred, totuşi, că aceste pro­tes­te, fie ele cu amănunte anecdotice de genul seches­trării miniştrilor, vor avea efect pe termen lung. Desi­gur, miniştrii respectivi vor avea costuri consistente de imagine pentru că poporul nu reţine cauza pentru care un ministru este criticat sau contestat, ci reţine că personajul politic respectiv este „criticabil” şi „contestabil”, ceea ce e echivalent cu a spune că e, pur şi simplu, vinovat.

­Salvaţi de clopoţel!
Paradoxal, protestele func­ţionarilor sunt un sprijin in­direct pentru Guvern. Dacă, într-o situaţie de criză care afectează întreaga societate, un grup mic protestează şi ce­re bani, restul cetăţenilor nu vor fi mai fericiţi. În cel mai bun caz, unii vor spune „bine fac!” sau, la limită, vor apărea mici mişcări de solidaritate. Funcţionarii respectivi nu sunt o masă mare de oameni care ar putea să ameninţe serios ordinea de stat. Câteva sute de persoane, în majoritate femei, pot fi cu uşurinţă liniştite, mai ales când slujba, oricât de prost plătită, poate fi în pericol.
Desigur, titularii respectivelor ministere au câte o bi­lă neagră. La cât este însă Gu­vernul de contestat, nu e ma­re pierdere. Protestele, deci, sunt pentru presă o ştire, dar nu vor avea, probabil, conse­cinţe majore. Funcţionarii de la Finanţe nu au cerut mări­rea salariilor (revendicare ca­re, odată satisfăcută, ar fi pu­tut antrena proteste ale altor categorii de salariaţi), ci doar plata unor stimulente care nu se regăsesc sau nu se pot acorda în cazul altor categorii de salariaţi. Adversarii politici ai Guvernului ar putea cu greu să-i susţină pe protestatari, în­trucât o soluţie viabilă în ca­zul acestor categorii sociale ar trebui să aibă o viziune pe termen lung şi, prin urmare, şi participarea Opoziţiei în procesul de legiferare. Mai cu­rând, PSD şi PNL sunt deran­ja­te de acest scandal care le a­coperă temele importante: mo­ţiunea de cenzură şi asediul Robertei Anastase (în cazul ambelor partide) sau Congre­sul extraordinar şi soluţiile pen­tru ieşirea din criză (în ca­zul particular al PSD).
Ar putea protestele func­ţio­narilor să fie o consecinţă defazată a remanierii guver­na­mentale şi a luptei pentru putere în PDL? Asta este o întrebare interesantă!

Un partid cu prea multe pedale
Se ştie că preşedintele Tra­ian Băsescu şi-a manifestat nemulţumirea faţă de stimulentele de la Finanţe. Şi totuşi, Sebastian Vlădescu nu a fost remaniat (cel puţin asta e opi­nia generală a comentatori­lor) din cauza nemulţumiri­lor pre­­­zidenţiale, ci pentru că pre­mierul a considerat că Vlă­descu şi Şeitan au o imagine proastă. În locul acestora (personalităţi considerate tehno­cra­te) au fost promovaţi doi oa­­meni din teritoriu. Aşa cum am mai spus, Ialomi­ţia­nu şi Botiş nu aveau profiluri puternice, care să genereze încre­de­re în Guvern şi entuziasm în aparatul de stat. Pres­ta­ţia de până acum confirmă aprecie­rea. După cum se ştie, rema­nie­rea a continuat şi prin în­lo­cuirea, în doi timpi, a aşa-nu­mitei „triplete BVB”. Dintre în­locuitori, doar Anca Boagiu poate fi caracterizată categoric drept „om al preşe­dintelui”. Ariton şi Igaş vin tot din teritoriu, din filiale considerate bastioane ale partidului.
În aceste condiţii, tot mai multe articole de presă vor­besc despre acutizarea lupte­lor sau măcar a tensiunilor in­terne din PDL. Cu tot respectul pentru colegii mei jurna­lişti, atâta timp cât PDL se află la putere, tensiunile sau ne­mul­ţumirile nu vor atinge un prag critic. Discursul presei este şi el grevat de un păcat originar. Există o parte care contestă sistematic puterea, considerând că Traian Băses­cu şi PDL sunt în egală măsu-ră responsabili şi vinovaţi de toate relele din ţară, şi există o altă parte a presei, evoluată din foştii susţinători ai Alian­ţei D.A., care, puşi în faţa im­po­tenţei administrative a ac­tualei puteri, caută să redefi­neas­că partea dreaptă a sce­nei politice prin împărţirea în­­tre „reformişti” şi „antire­for­­mişti”. „Reformiştii” ar fi oa­menii apropiaţi preşedintelui Băsescu, iar „antireformiştii” ar fi tripleta BVB plus baronii PDL din teritoriu.
Deşi sunt foarte critic faţă de politica promovată de pre­şedintele Traian Băsescu, nu cred că ea trebuie judecată în bloc. Multe dintre afirmaţiile preşedintelui, preluate apoi penibil de linguşitor de către Guvern, au fost şi sunt principial corecte. Nimeni nu poa­te contesta dezechilibrul bu­ge­tar, nimeni nu poate ­spune că sistemul de pensii este co­rect, nimeni nu poate să nu constate că Sănătatea şi Edu­ca­­ţia au nevoie de reforme pro­funde. Greşelile preşedintelui sunt altundeva, dar, cel pu­ţin săptămâna asta, îl voi lăsa deoparte pe Traian Bă­sescu.
Chestiunea „reformism” vs „antireformism” în PDL este ridicolă. Mai ales dacă ne luăm după ideea că „reformiş­tii” sunt oamenii preşe­din­­te­lui, iar „antireformiştii” - unii gata să-l vândă pe Tra­ian Bă­ses­cu pe treizeci de ar­ginţi. În realitate, este vorba despre o lup­tă între nişte persoane promovate datorită u­nei acti­vi­tăţi susţinute în folosul şi în apro­pierea preşedintelui (a­ceş­tia fiind „refor­miş­tii”) şi, de cea­lal­tă parte, de­spre nişte oame­ni promovaţi în filiale, prin vo­tul organizaţiilor din teritoriu, în special datorită unor me­rite fi­nanciare.  Dar aceas­tă situaţie se regăseşte în toate partidele, nu doar în PDL! În toate partidele există figuri mai tinere şi mai spălate care au activat la nivel central pe lângă di­verşii preşedinţi şi în toate partidele există personaje po­tente financiar, care şi-au asi­gu­rat locul în partid şi în ad­ministraţie (Parlament, pri­mării, consilii judeţene, du­pă caz) prin contribuţii fi­nanciare generoase.
Mai mult, îmi vine greu să cred că unele persoane, altminteri stimabile, din PDL pot fi numite „refor­miste” în con­diţiile în care nu există o plat­for­mă co­mu­nă şi nişte dez­ba­teri în jurul acesteia. Başca fap­tul că re­for­ma gu­ver­nării PDL este, în mod evident, din mers şi după ureche.
În aceste condiţii, tensiunile şi fisurile din PDL nu se produc după principii, ci du­pă poluri de putere. Şi, repet, atât timp cât partidul se află la guvernare, ele nu se vor a­cu­­­tiza. Fireşte, în limita posi­bi­lă pentru manevre, fiecare dintre liderii PDL caută să-şi asigure proximităţi favorabi­le. Dar e mult prea devreme pentru a putea da o prognoză cât de cât realistă. Dacă mo­ţiu­nea de cenzură va trece, lucru puţin probabil, evenimentele se vor precipita. Dacă nu, Convenţia Naţională de la începutul anului viitor va consemna, foarte probabil, un fel de statu quo. Dar de­spre aceste regrupări de pro­ximitate voi vorbi săptămâna viitoare.