Un sondaj recent arată că încrederea cetăţenilor României în instituţiile politice s-a cantonat între 12% (partide politice) şi 17% (preşedinte), Parlamentul şi Guvernul fiind undeva între aceste procente. La polul opus, al încrederii maxime, se situează instituţii ale tradiţiei, biserica şi armata, dar şi - new entry! - pompierii, probabil dintr-un reflex generat de filme şi/sau ştiri din SUA.
S ă facem abstracţie de faptul că dispunerea a­cestor instituţii pe axa încrederii este cam aceeaşi şi la cetăţenii altor tări, mai pricopsite în ale democraţiei, chiar dacă procentele nu sunt atât de dramatic polarizate ca la noi. Există o contradicţie fundamentală, care a mai fost ob­servată, dar care este ocolită, în general, în analize: efectul asupra democraţiei. Cum e po­sibil ca poporul, „demos”-ul, să delege puterea, „kra­tos”-ul, unor instituţii în ca­re nu are încredere? Şi, încă mai mult, să aibă conştiinţa a­cestei neîncrederi şi să mear­gă totuşi, din patru în patru ani (sau ori de câte ori este nevoie), la vot, discipli­nat ca mielul la tăiere? 

Politica şi morala sondajelor
Desigur, mi se poate răs­punde că în sondaje funcţio­nea­ză un fel de şmecherie, pentru că omul de pe stradă nu răspunde, de fapt, la în­tre­barea „încredere în instituţia X”, ci la întrebarea „în­credere în personajele mo­men­tului care ocupă funcţii în instituţia X”. Cetăţeanul chestionat face această modificare din reflex pentru că, pasămite, nu există instituţii abstracte, fără oameni, şi, de altfel, cetăţenii îşi pierd în­crederea în politicieni treptat (iar cuvântul „treptat” este subliniat apăsat!). Ar­gu­mentul este doar parţial ade­vărat. La urma urmei, biserica, armata şi pompierii sunt mult mai puţin personali­zate - cel puţin prin persona­jele momentului - decât ins­tituţiile politice. Explicaţia mai corectă este că oamenii răspund la întrebarea „încre­dere în reprezentarea cultu­rală tradiţională peste care se suprapune personajul mo­mentului, care ocupă o func­ţie în instituţia X”. Cetăţea­nul care răspunde operează, subconştient, cu două repre­zentări independente (sau cel puţin autonome) între ca­re raportul de forţe e dat de impactul evenimentelor re­cen­te asupra respectivului ce­tăţean. Dacă judecăm în a­cest cadru de referinţă, a­tunci scăderea încrederii în pre­şedinte are o relevanţă mult mai mare, întrucât figura per­sonajului actual se aşază pe un „piedestal” cultural înalt (ale cărui rădăcini se află în imaginea lui „Vodă cel Bun”), pe când celelalte ins­tituţii nu au, la români, nici personaje emblematice de încredere în actualitate şi nici „piedestaluri” istorice sau culturale.
Sondajele, dar şi opiniile sentenţioase ale comentatorilor de presă manipulează nu doar la nivelul „fotogra­fiei” situaţiei la un moment dat, ci şi prin întărirea sau, după caz, erodarea „piedes­ta­lului” cultural al unei anumite reprezentări sociale. Parlamentul, de exemplu, va avea o imagine proastă în re­prezentările cetăţenilor ro­mâni încă foarte mulţi ani, chiar dacă, prin minune, de mâine ar funcţiona ireproşa­bil. Aceasta vine din cauza efectului cumulativ al informaţiilor publice referitoare la „parlamentarul chiulan­giu, neatent, interesat de propriile afaceri, autor al u­nor propuneri năstruş­nice” etc.
Ar fi interesant să se stu­dieze variaţia încrederii în instituţiile politice în perioa­dele în care o voce legitimă face o afirmaţie evaluativă a unei asemenea instituţii. De exemplu, pare logic ca încre­derea în Parlament să fi fost erodată semnificativ în pe­rioada în care preşedintele Traian Băsescu se afla în pro­cedura de suspendare şi îi acuza pe cei „332” de complot împotriva ordinii de drept. Pe de altă parte, în­cre­derea în preşedinte s-a pră­buşit, în ultimele luni, nu doar din cauza măsurilor de austeritate, ci şi din cauza a­cumulării unor acuzaţii pu­blice, fie din partea unor ac­tori individuali, fie, mai ales, din imaginile cu manifestanţi furioşi difuzate la televiziune.

Politica şi morala preşedintelui
Preşedintele Traian Bă­ses­cu îl are lângă sine, la Cotroceni, pe Sebastian Lă­ză­roiu. Şi îl şi ascultă! Dacă urmărim în timp mişcările politice ale preşedintelui, pu­tem constata că Traian Băsescu se supune unor re­guli de comportament care evită riscurile sociale majore şi, mai mult, reuşeşte să câştige puncte şi în cele mai dezavantajoase situaţii. Pro­testul vehement al poliţişti­lor a fost folosit ca pretext pentru „al doilea pas al re­ma­nierii”, iar cartoful fier­bin­te al Legii pensiilor a fost prilejul de a face un pas îna­poi în privinţa celei mai ne­populare prevederi, cea a e­ga­lizării vârstei de pensiona­re între femei şi bărbaţi.
Povestea este însă mai complexă şi merită să o aprofundăm. Miezul critic este acuzaţia de fraudă adusă Ro­bertei Anastase. Aici vorbim despre o temă, corupţia, cu care Traian Băsescu a defilat în toţi cei şase ani de mandat de până acum, despre o po­zi­ţie-cheie în sistemul de pute­re, a cărei pierdere ar fi mai gravă încă decât căderea Gu­vernului, şi despre o persoa­nă, Roberta Anastase, foarte strâns legată politic şi imagologic de Traian Băsescu.
Opoziţia, şi în special PSD, a realizat cu un pic de întârziere potenţialul uriaş de atac pe care îl oferă situa­ţia de la vot, ilustrată de înre­gistrările video ale Camerei. Practic, PSD dispune acum de tema politică a viitoarei campanii electorale. Achizi­ţia este cu atât mai impor­tan­tă cu cât tema economică nu se poate distanţa prea mult de aceea a austerităţii, asumată de PDL. Punctele sla­be ale PSD sunt date de:
1. intrarea într-un „război to­tal” care nu mai permite niciun fel de negociere pe teme locale cu puterea şi
2. re­latări despre existenţa mul­tor precedente în numă­ra­rea „impresionistă” a vo­turilor.
Puterea a contraatacat aproape instantaneu pe aceste puncte slabe. Primul contraatac, despre aşa-zisul târg „bani contra voturi”, s-a terminat confuz pentru că nici puterea nu a oferit dovezi convingătoare şi nici PSD nu a respins cu fermitate acu­za­ţia. Al doilea contraatac, or­chestrat de câteva organe de presă prietenoase faţă de putere, a fost de-a dreptul o greşeală: dacă au existat pre­cedente, de ce nu au fost da­te în vileag, la vremea res­pectivă, de PDL?
Al treilea contraatac este acţiunea preşedintelui de a întoarce Legea pensiilor în Parlament. Punctul slab al contraatacului este impresia că Traian Băsescu ar fi cedat în faţa ameninţării cu suspendarea. Punctul tare, aşa cum am spus, este indicarea prevederii egalizării vârstei de pensionare drept cauză a refuzului de a promulga le­gea. Una peste alta, avantajul lui Traian Băsescu este mai mare pentru că puţină lume a conştientizat amenin­ţarea cu suspendarea susţinută de PSD. În schimb, ideea vârstei de pensionare, care oricum ar fi intrat în vigoare după foarte mult timp, a sensibilizat opinia publică. Proble­ma lui Traian Băsescu nu este însă ameninţarea opozi­ţiei de a-l suspenda pe el, ci riscul generat de demersuri­le de anchetare a Robertei A­nastase. Motivarea unei ce­reri de suspendare a preşe­dintelui ar fi fost foarte sub­ţire şi, într-o oarecare măsu­ră, i-ar fi oferit lui Traian Băsescu încă o ocazie de a se victimiza. Atacul asupra pre­şedintei Camerei Deputaţi­lor se bazează însă pe o evidenţă notorie. Chiar dacă acuzaţia va fi respinsă la vot în Parlament sau muşama­lizată de Parchet, faptele vor păta serios PDL-ul în perspectiva alegerilor din 2012.
Şansa PSD, pe care până acum Victor Ponta pare că o conştientizează clar, este să susţină până în pânzele albe acuzaţia de fraudă. E drept, tema fraudei nu este nici po­zitivă şi nici rezultatul unei strategii politice de perspectivă. Singurele şanse ale PDL devin, în acest context, re­dre­sarea economică şi o îm­prospătare masivă a ofertei electorale pentru 2012. Una peste alta, după avalan­şa de populisme din ultime­le rân­duri de alegeri, orizontul lui 2012 pare a fi luminat de o luptă politică fără înţelegeri şi fără scrupule.
În final, dacă mai privim o dată instituţiile în care ce­tăţenii au încredere, rezultă că românii şi-ar dori o pute­re dominată de misticism (precum biserica) şi autoritarism (precum armata) şi care ar acţiona hic et nunc, adică pompieristic.