De vreo câteva săptămâni, un domn G., anonim şi la ora la care vă scriu, a pus pe net, la bătaie, 2.000 de euro pentru o fată care se tunde la zero. Banii nu erau pentru domnişoara, ci pentru o faptă bună în care ea trebuia să-i folosească. Povestea spune că şi alte fete s-au tuns, până când domnul G. a terminat banii pentru fapte de caritate. Final fericit şi cu morală: sunt lucruri pe care le sacrifici pentru binele altora.
O altă poveste spune cam aşa: cică producătorul ciocolatei Rom a decis să ucidă modelul tradiţional şi să treacă la unul cu look şi valori americane. Publicitate cât încape, spot TV, mă rog, toată tevatura, mai puţin produsul (mai jos înţelegeţi şi de ce!). Noul Rom, cel american, e însă respins pe reţelele de socializare de mulţimea furioasă, care se apucă să scrie cât de dor îi e deja de vechea ciocolată, care, nu-i aşa, ne oferea tuturor senzaţii tari încă din 1954 sau, mă rog, undeva pe-acolo… Morala e şi aici prezentă, după modelul New Coke-Classic Coke din anii ’80. De fapt, noi iubeam produsul ăsta şi ce reprezintă el. Hai să nu-l pierdem, hai să-l mâncăm! Stai, opreşte aici la benzinărie, să mă duc să iau!
Ce legătură e între aceste două poveşti? Ambele sunt mărturie a forţei net-ului de a propaga idei bune cu ajutorul unor bizarerii. Şi ambele sunt (după toate probabilităţile, zic eu) campanii comerciale, construite punct cu punct, inclusiv în ce priveşte punctul cel mai sensibil: participarea utilizatorilor. Adică, în limbaj natural, a oamenilor.
Multă lume încearcă în zilele astea să folosească platformele de interacţiune socială. De la cunoscutul „hai să dăm la bloggeri telefonul ăsta să se joace cu el o lună şi să scrie pe site” şi până la „hai să facem o pagină de Facebook pentru şefu’ în care el să vorbească cu userii despre firma noastră”, comunicarea pe net a debutat oarecum timid, atât în bugete, cât şi în idei. Lipsa cronică de curaj în spoturi şi machete (generată şi ea de clienţi mai catolici decât Papa) s-a văzut de la bun început şi în online. Surpriză însă: aici, în online abia, te prinzi cât de ineficient şi, până la urmă, cât de trist e advertisingul tău. Aici abia realizezi că în spatele utilizatorului care nu dă click e de fapt utilizatorul de care îţi baţi joc cu un mesaj plicticos, trist şi tern, construit în focus grup şi lipsit complet de respect pentru inteligenţa lui.
Tocmai de aceea îmi plac campaniile astea două. Pentru că sunt smart, pentru că nu le e frică să enerveze (da, cine ar fi crezut ca nervii sunt o emoţie pe care o poţi folosi în sales?), pentru că au convins clienţi altminteri conservatori (nu ştiu cine e domnul G., aş paria pe Gilette, dar or mai fi şi alţii!), pentru că s-au propagat până la mine, care sunt autist şi online, şi offline (şi nu mă uit la TV, deşi lucrez acolo).
Apropo de asta, dacă nu se întâmplă nimic grav, discut de ele chiar cu agenţiile implicate (care au recunoscut) la Antena2. Asta e o televiziune de nişă, unde n-am nimic altceva de făcut mai important decât o emisiune la nouă şi jumătate seara.
Ne vedem acolo, daţi mail şi la prieteni! (recunosc, sunt primitiv rău în comunicarea online!).
