Complicităţile conjugale dintre un bonsai roz şi-un praz verde

Fie criza cât de grea, amorul rămâne ditamai sentimentul. Un studiu online realizat de GfK România la sfârşitul lunii aprilie 2010 arată că mai mult de o treime din români s-au îndrăgostit la prima vedere, iar peste jumătate sunt traversaţi şi azi de sentimente mistuitoare. O confirmă şi un sondaj CURS, care relevă că, într-un an, peste 1,2 milioane de românce sunt bătute măr de soţi, de concubini sau de parteneri. Frecvenţa snopelii este de o femeie la două minute. Multe dintre ele nu fac plângere la poliţie, ci preferă cimitirul. Din această pricină, în perioada 2004-2009, s-au înregistrat 723 de decese. Prin urmare, nu “sausage fest”-ul romantic din “Luceafărul” lui Eminescu ne este caracteristic, ci “dragostea cu năbădăi”. Ori, de-a dreptul, toată gama amorului sado-maso, de la cel cu pliciul la cel cu biciul. Recentele mişcări sindicale mi-au confirmat că paradigma respectivă ne-a devenit, în timp, emblemă naţională. Pe de o parte, zilnic, ceasuri în şir, politicienii de toate culorile, se perindă pe micile ecrane ca să-şi zguduie iubirea de oameni, de popor. Pe toţi, fără excepţie, îi rupe grija de bugetarii concediaţi, de cei cu salariile amputate, de pensionarii aduşi la buza gropii, de artişti, de ţiganii voiajori şi de economia privată. În general, de viitorul luminos al României. Amor total. Lăcrimează, se agită, urlă, se întrerup unul pe altul, bat cu pumnul în masă. Fiindcă toţi, absolut toţi, au soluţii providenţiale pentru orice problemă punctuală. Unii le aplică deja. Alţii spumegă că sunt ţinuţi, cu ele cu tot, de prea mult timp, în anticamera istoriei. Adică de vreo şase ani, de când tremură zgribuliţi în opoziţie. Oricum, şi după unii, şi după alţii, trăim într-un strălucit viitor continuu. Pe de altă parte, după ce i-au cules şi i-au ales de prin stările lor civile, zecile de mii de oameni ieşiţi în stradă seamănă cu nişte neveste alungate. Care se plâng mămicilor sindicale că bărbaţii lor din capul trebii fie că beau, fie că sunt nişte nesimţiţi, fie că se duc la curve, fie că le trepanează ori le penetrează cu făcăleţul. Iar după ce şi-au depus ofurile prin vecini se întorc în pragurile porţilor, cu mâinile în şolduri, ca să le mai strige o dată masculilor alfa că nu le iubesc aşa cum ele merită. Şi pe ăştia îi doare fix în cot. Sunt la birt. Dacă li s-o face milă, le-or băga iar în seamă, în aşternuturi, şi, printre câţiva pumni îndesaţi, le-or drăgăli ca-nainte de sfadă. Apoi totul se ia de la capăt. Protestele tomnatice de la noi n-au nici vlagă, nici finalitate, tocmai din cauza acestei complicităţi conjugale. În toată tevatura, doar un singur gest demn. Care, pe fondul gălăgiei generale, era cât pe ce să treacă neobservat. Noroc cu presa care a semnalat că, de peste o lună şi jumătate, învăţătoarea Cristina Anghel, din Caracal, face greva foamei, cerându-le “animalelor politice” să renunţe la aplicarea actului normativ privind diminuările de salarii din sistemul bugetar. Cui îi pasă? Aproape nimănui. Poate doar ministrului Daniel Funeriu, care a venit la spital, i-a adus un bonsai roz, a rugat-o să-l îngrijească, să lase refuzul de hrană şi să se facă bine. Hai noroc şi-un praz verde!

Quod erat demonstrandum.