O vorbă (altminteri de import) foarte răspândită pe vremea mineriadelor şi a Pieţei Universităţii spune că „poporul are conducătorii pe care îi merită!”. Reciproca este însă, dialectic, la fel de valabilă. Voi căuta să aduc argumente, în cele ce urmează, că şi conducătorii au poporul pe care îl merită.

Traian cel Bun
Tot înţelepciunea populară spune că „gura păcătosului adevăr grăieşte”. De-a lungul anilor, Traian Băsescu a afirmat explicit sau a lăsat să se înţeleagă că a înţeles şi e hotărât să schimbe o mulţime de lucruri care nu merg bine în România. Nu cred că are rost să insistăm asupra pe­rioadei de copilărie politică a preşedintelui. În perioada 1990-1996, Băsescu era, mu­tatis mutandis, cam la nivelul de înţelegere politică pe care îl are astăzi liderul unei organizaţii de tineret a oricăruia dintre partidele mari dintr-un judeţ oarecare. Un asemenea lider are, de regulă, o afacere frumuşică, parteneri străini şi un „spate” sau „intrări” la mai mulţi oameni puternici, politic şi financiar, la nivel local sau central. Prin ur­ma­re, Băsescu a fost un produs fi­resc al unei epoci şi al unui mediu pe care le-a cunoscut foarte bine. Este, într-un fel, de admirat faptul că omul Bă­sescu nu se sfieşte astăzi să-şi etaleze public obiceiurile sau plăcerile fruste de pe vremuri. Lumea lui Traian Bă­ses­cu a fost şi a rămas una a concretului, a unor obiective tangibile material (să sapi un şanţ, să ridici o casă) şi a unor relaţii directe, clare, cu cei din jur (să dai un ordin, să te toc­meşti la o vânzare, să năşeşti o rudă sau un prieten). Acest nivel de relaţionare este co­mun tuturor oamenilor şi el se manifestă la scara restrân­să a familiei şi a comunităţii de prieteni, rude, vecini. Când societatea este comple­xă, iar un om devine persoa­nă publică, el trece la un alt ni­vel de relaţionare, în care a­par, pe de-o parte, alţi oameni publici, şi, pe de altă parte, grupuri şi chiar mase de alte comunităţi. Ceea ce în viaţa de zi cu zi conştientizăm mai puţin este că o personalitate publică este ridicată la acest nivel nu numai de calităţi şi performanţe, ci şi de interesele sau voinţa comunităţii din care a apărut. Cu alte cuvinte, orice personalitate este un ex­po­nent al unui grup social ca­re, la rândul său, într-un mo­ment istoric, are un set speci­fic de atitudini, aşteptări, opi­nii, valori. Cu cât personalita­tea se ridică mai mult pe sca­ra socială, cu atât nivelul de reprezentativitate este (sau ar trebui să fie) mai mare. Tra­ian Băsescu, dincolo de tribulaţiile personale, s-a ridicat o­da­tă cu creşterea puterii economice a unui segment care ar fi trebuit să fie nucleul „clasei mijlocii” din România. Iro­nia sorţii este că impulsul dezvoltării acestei clase mij­locii a fost accentuat (nu spun „ini­ţiat” pentru că momentul ini­ţial este mult mai greu de stabilit) de guvernarea PSD 2000-2004. A fost o guvernare în care întreprinzătorii mici şi mijlocii, la vremea aceea ti­neri, au avut rapid mai multă libertate de mişcare şi resurse financiare. Liderii guvernării social-democrate de atunci s-au separat însă, singuri, de seg­mentul social pe care îl reprezentau, intrând într-o castă exclusivistă a „bogaţi­lor”. Au fost nişte ani în care banii erau ieftini şi în care ni­meni nu mai voia să fie sărac. E de înţeles, de aceea, miş­ca­rea lui Traian Băsescu de a transforma PD, peste noapte, dintr-un partid de stânga în-tr-unul de dreapta. Probabil că, la acea vreme, a acţionat pur pragmatic. Dar retrospectiv nu pot să nu admit că succesul acestei mişcări a fost real şi a fost dat de imaginea de­spre sine a membrilor şi simpa­tizanţilor PD de atunci.
Politica liderului PD de la începutul anilor 2000 a fost aceea de a sparge cvasimo­no­po­lul pe care îl avea PSD vizavi de resursele economice şi po­litice. La alegerile din 2004, Băsescu a denunţat ceea ce nu­mea „jaful” pe care l-ar fi practicat PSD. (Aici, evident, rămâne de discutat problema a­cestui jaf vizavi de PSD.) Termenul a avut o bază reală, în sensul că România a pierdut, în primii 15 ani după Re­vo­luţie, o parte uriaşă din ac­tivele economice. Au dispă­rut fabrici şi uzine tăiate cu flexul şi vândute la fiare vechi, a dis­părut flota comercială, au dis­pă­rut, tăiate sau lăsate în paragină, vii şi livezi, staţiuni po­mi­cole, crescătorii de anima­le, s-au tăiat şi s-au prăduit pă­duri, s-au exploatat iraţio­nal şi periculos nisip şi pietriş din al­biile râurilor, s-au furat cu totul sistemele de irigaţii. În 2004 însă, banii cei ieftini şi deschiderea spre Europa au fă­cut ca termenul de „jaf” să fie înţeles în sens restrâns, ex­clusiv ca „active intrate într-un mod dubios din proprie­ta­tea statului în proprietate privată”.
În 2004 Traian Băsescu re­prezenta deci un curent po­pu­lar. Pe de altă parte, pentru că România se afla într-un boom economic, lumea nu era foarte nemulţumită şi de aceea Băsescu a ales ca tactică politică războiul total. Violen­ţa verbală şi simbolică declan­şată, începând cu lacrimile pe umărul lui Stolo, a produs o schimbare politică oarecum pre­matură, dar necesară. Spun că era necesară deoa­re­ce sunt convins că o demo­cra­ţie autentică nu se clădeşte decât în timp şi mai ales prin­tr-o alternanţă la putere cât mai frecventă. Dar războiul to­tal a însemnat, totodată, şi apariţia lui...

Traian cel Groaznic
Evoluţia actualului preşe­dinte de la ocuparea celei mai înalte funcţii în stat mă duce cu gândul la Ivan cel Groaz­nic, ţarul Rusiei. Ca şi Ivan, Traian a traversat momente de furie alternate cu plânsete şi melancolii, ca şi Ivan, Tra­ian şi-a hăituit adversarii, ca şi Ivan, Traian a lansat tot fe­lul de năstruşnicii politice ca­re au consumat energii incre­di­­bile fără să aibă efectul scon­tat. Fireşte, comparaţia este valabilă doar până la un a­numit punct. Orice s-ar spu­ne, Traian Băsescu nu este un monarh autocrat de Ev Me­diu şi mecanismele socio-poli­tice ale României i-ar limita eventualele derapaje absurde.
Problema este însă că Tra­ian Băsescu nu este nici ne­bun, nici lipsit de inteligenţă. Fundătura politică în care a intrat nu-i este imputabilă în totalitate. Ea are trei cauze. Pri­ma, total independentă atât de preşedinte, cât şi de PDL, este criza economică mondială. A doua cauză este dată de „jaful” pe care l-am de­scris mai sus, adică de faptul că România a intrat în cri­ză fără capacităţi economice in­terne funcţionale şi bine pu­se la punct. Aici vina apar­ţine, inegal, dar considerabil, tutu­ror forţelor politice care s-au succedat la conducerea ţării şi în administraţia locală.
În fine, a treia cauză este imaturitatea politică a PDL.
Un partid devine matur po­litic atunci când trece cu succes testul schimbării de lider, dar şi când depăşeşte testul unui ciclu complet de alternanţă opoziţie-putere. De­spre prima condiţie se scriu multe în tratatele de ştiinţe politice. Despre a doua se vorbeşte mai puţin, pentru că ea îmi apare ca o trăsătură care se evidenţiază în situaţia ţărilor ce trec de la totalitarism la democraţie.
Pentru ca un partid să-şi poată propune realist să ac­cea­dă la putere, el trebuie să dispună, în afară de obiective, idei, programe şi voinţă poli­tică, şi de latura mai banală a organizării şi resurselor uma­ne. Cu alte cuvinte, trebuie să existe organizaţii care să a­co­pere eficient teritoriul şi oa­meni competenţi pentru func­ţiile politice pe care le presupune exercitarea pute­rii. Or, apare un fel de cerc vi­cios: competenţa se dobân­deş­­te în urma exercitării pu­terii! PD(-L) nu a exercitat, practic, puterea în mod integral decât începând din ia­nuarie 2010.
Traian Băsescu a făcut o primă greşeală în 2000, după ce a preluat conducerea parti­dului, îndepărtând o serie de lideri pe care îi simţea ase­mă­nători şi promovând tineri dintre care mulţi nu aveau drept calitate decât obedien­ţa. Întinerirea bruscă a parti­dului a fost un soi de „acultu­raţie politică”. Experienţa a­cu­mulată de tinerii pedişti între 2000 şi 2005 s-a rezumat la activitatea parlamentară de opoziţie, adică la discurs. E­xemplul cel mai tipic e Emil Boc - un foarte bun parlamentar de opoziţie, total depăşit însă de funcţia actuală.
Din dorinţa (deliberată sau instinctivă) de a compensa această lipsă de maturitate politică, Traian Băsescu a in­tervenit permanent în jocul de­mocratic, dezechilibrându-l în chiar ceea ce ar fi trebuit să fie obiectivul curat şi pozitiv al mandatului: o adminis­tra­ţie competentă şi lipsită de corupţie. Asta pentru că, de­clarând război tuturor, Traian Băsescu nu a mai permis o e­chilibrare naturală între competenţă şi loialitate, echilibrare ce presupune un feed-back rapid şi eficient în gu­ver­nare. Traian Băsescu a ales o cale fără întoarcere: războ­iul contra tuturor. Unii dintre adversarii săi sunt, într-ade­văr, răi. Alţii însă nu! Răz­bo­iul împotriva tuturor nu va du­ce, în final, decât la dispa­riţia lui Traian Băsescu, la o perioadă de „epurare a băses­cie­nilor” şi la o pârjolire fără rost a resurselor ţării.
Preşedintele poate să acu­ze oricâţi moguli, oricâţi oligarhi, oricâte maimuţici, to­no­mate, campanii de presă şi, cel mai grav!, ar putea să spu­nă de acum înainte oricâte adevăruri. Rezultatul istoric va fi unul singur: eşecul.