Săptămâna trecută, scena pu­blică a fost dominată de dis­cuţii pe trei teme: detenţia lui Sorin Ovidiu Vîntu, scandalul european al rromilor şi, cu voia dumneavoastră, ultima pe listă, dezbaterea din Parla­ment referitoare la Legea pensiilor.
Primele două teme sunt foarte departe de viaţa şi necazu­ri­le cotidiene ale conce­tă­ţenilor noştri. Cu toate acestea, ele au ocupat (îm­preu­nă cu fotbalul, dar ăsta nu se pu­ne!) cele mai mari spaţii din agenda media. Săptămâna trecută scriam, cu destulă pru­denţă, despre cazul Vîntu. Acum însă caracterul diversionist al afacerii iese mult mai clar în evidenţă.

Coruri din opere celebre
Polarizarea presei româ­neşti e o realitate tristă, cu atât mai mult cu cât argu­men­tele unora dintre jurnalişti sunt complet subordonate unui par­­tizanat pe cât de pasional, pe atât de dăunător adevă­ru­lui şi spiritului democratic în general. Spuneam, săptămâ­na trecută, că pe un anumit plan al comunicării, Traian Bă­­ses­cu a repurtat o victorie. Într-a­de­văr, arestarea lui So­rin Ovi­diu Vîntu a de­turnat, pe de-o parte, aten­ţia publicului de la contraperformanţele guvernamentale şi re­manie­rea stân­ga­ce de la în­ceputul lui septem­brie şi, pe de altă parte, a reu­şit (pentru mo­ment, după cum voi arăta mai jos) să configureze dezba­terea pe axa po­litică „Traian Băses­cu contra jefuitorilor ţării”. O asemenea încadrare îi dădea preşedintelui ocazia de a prelua iniţiativa în lupta politică şi era susceptibilă să-i redea şi o parte din capitalul de în­cre­dere pier­dut în decursul acestui an.
Reacţia celorlalte părţi implicate faţă de evenimentul în sine nu poate fi înţeleasă decât dacă distingem între mulţimea adversarilor poli­tici ai preşedintelui şi mulţi­mea susţinătorilor lui Sorin Ovidiu Vîntu. (Evident, ter­me­nul „mulţime” trebuie luat în sens matematic). Cele două mulţimi se intersec­tea­ză, dar nu coincid. Există ad­versari politici ai preşedinte­lui care nu sunt susţinători ai lui SOV, după cum există şi sus­ţinători ai lui SOV care nu sunt adversari ai preşedinte­lui. Dacă Mircea Geoană poa­te fi suspectat că a avut le­gă­turi „nepotrivite” cu patronul Realităţii (metaforă involuntară, dar semnificativă!), Vic­tor Ponta şi chiar Adrian Năs­tase sunt foarte departe de a putea fi consideraţi „oa­menii lui Vîntu”. Aceeaşi situaţie exis­tă şi la liberali: Varujan Vosganian a fost foarte apro­piat într-o vreme de SOV, dar Crin Antonescu nu are emoţii să se delimiteze clar de controversatul om de afaceri.
Dacă punem cap la cap toate informaţiile cât de cât plauzibile vehiculate în aceste zile, nu putem să evităm concluzia că momentul arestării lui SOV a fost, cu mare probabilitate, stabilit la nivelul cel mai înalt. Strategii acestui plan şi-au făcut socoteala că reacţia la arestarea omului de afaceri va fi nediferenţiată şi că opinia publică va pune semnul egal între susţinătorii lui SOV şi adversarii preşe­din­telui. Desigur, pentru a de­cide în ce măsură au avut drep­tate sau nu, ar trebui în­treprinsă o cercetare. Mă tem însă, intuitiv, că acest plan a eşuat pe cel puţin două coordonate. Prima este nuanţarea reacţiilor. Nu numai că liderii politici ai Opoziţiei au evitat să facă declaraţii tranşante, dar a existat şi o nuanţare ca­te­gorică a poziţiilor exprimate de presa tradiţional ostilă preşedintelui. Fireşte, postul Realitatea TV a criticat furibund arestarea patronului său, în timp ce emisiunile de la B1 TV au prezentat poziţii net favorabile lui Traian Bă­ses­cu. Celelalte televiziuni însă s-au ferit de extreme. În presa scrisă, situaţia a fost similară, cu observaţia că niciun cotidian nu l-a susţi­nut explicit, sistematic şi categoric pe Sorin Ovidiu Vîntu. Rezultatul acestei reflectări mediatice nu poate duce, în niciun caz, la o entuziastă mobilizare civică în jurul preşedintelui. Cel mult, poate să-l facă pe românul mediu să exclame ceva de genul: toţi sunt la fel!
Cea de-a doua coordonată, poate mai subtilă, ţine de îm­părţirea în mulţimile descrise mai sus. Iarăşi nu ştiu în ce măsură reacţia susţinătorilor lui SOV s-a bazat pe calcul, pe intuiţie sau doar pe dispe­rare. Cert este că cele câteva zile în care Realitatea TV, în special, l-a atacat furibund pe Traian Băsescu au reuşit să mute disputa de pe axa „Tra­ian Băsescu contra jefuitorilor ţării” pe axa „Traian Băsescu contra Sorin Ovidiu Vîntu”. La prima vedere, nu e mare lucru, mai ales că omul de afaceri nu are o imagine publică grozavă. Însă această translatare îl rupe pe Traian Băsescu de susţinătorii săi. Disputa nu mai este una purtată în numele unor principii şi pentru binele poporului, ci devine un război personal între doi indivizi. Lipsa de răspuns a lui Traian Băsescu vizavi de acuzaţiile aduse din arest de SOV a consolidat percepţia de mai sus. E demn se subliniat faptul că, în acest mo­ment, toate organele de pre­să, inclusiv cele prietenoa­se cu preşedintele, comen­tea­ză situaţia în această cheie. Prin urmare, săptămâna trecută, „scandalul Vîntu” mai degrabă l-a dezavantajat pe preşedinte.
În aceeaşi logică, elibera­rea omului de afaceri în ur­ma deciziei unui complet condus de Viorica Costiniu ar putea răsturna, din nou, situaţia reprezentărilor publice. Eli­be­ra­rea poate fi un argument că Traian Băsescu nu influenţează justiţia şi, pe de altă parte, judecătoarea Costiniu este cunoscută ca o adversară a preşedintelui. Prin urmare, intenţiile corecte ale lui Tra­ian Băsescu sunt blocate de o justiţie partizană.
Presa pro-Băsescu îi eti­che­tează pe jurnaliştii de la Realitatea TV cu expresia „cor de bocitoare”. Privind ansamblul scenei politice, consta­tăm că şi prietenii lui Traian Băsescu se constituie într-un cor, iar partiturile de bocet şi jubilaţie alternează, la ambele coruri, acoperind zgomotos criza economică şi socială a României.

Pensia de dincolo de moarte
Voi discuta altă dată de­spre problemele Franţei cu rromii nomazi proveniţi din România şi Bulgaria. Şi la ei, şi la noi, tema are un mare procent de diversiune. Mult mai importantă este, pentru viitorul României, disputa asupra Legii pensiilor, care a avut loc în Parlament. (În­tr-un anume fel, eliberarea din arest a lui SOV a fost o ma­nă cerească pentru Gu­vern şi Traian Băsescu.)
Chestiunea deficitului bu­ge­tar şi a procentului uriaş al cheltuielilor salariale este cât se poate de reală. Aici, Traian Băsescu n-a minţit şi n-a exa­ge­rat. Pe nesimţite, în doar câţiva ani, România a intrat pe o spirală extrem de periculoasă. Ani la rând, guver­nanţii ne-au dat asigurări că datoriile contractate de Ro­mâ­nia se încadrează într-o mar­jă sustenabilă, în timp ce atât economia în ansamblu, cât şi cetăţenii, individual, au adoptat modele culturale de consum foarte păguboase. Da­că pe vremea lui Ceauşes­cu producţia de bunuri (chiar şi pe stoc!) era un tabu, iar serviciile sau consumul erau con­siderate lux şi extravaganţă, anii din urmă au construit o Românie în care atât firmele, cât şi indivizii au ajuns să absolutizeze banii, făcând abstracţie de ceea ce re­prezintă ei. Mai mult sau mai puţin, sistemul economic românesc a preluat modelul speculativ (de fapt, doar păr­ţi­le negative ale acestui mo­del) care a dus la criza economică mondială.
Bineînţeles, grosul populaţiei suportă costurile acestei duble crize care a lovit Româ­nia. Rezolvarea situaţiei are două etape: prima, pe termen scurt, este stoparea spiralei îndatorărilor. Cea de-a doua, pe termen lung, e reconstitui­rea unui sistem economic ca­pabil de dezvoltare durabilă.
Asupra primei chestiuni părerile specialiştilor sunt a­proape unanime: cheltuie­lile trebuie reduse, prin urmare nu e vorba dacă să se taie (pensii, salarii etc.), ci cât şi cum să se taie. Această primă chestiune nu poate fi însă rezolvată decât dacă este corelată cu filosofia economică pe termen lung pe care o presu­pune cea de-a doua problemă. Iar aici, principial, există două soluţii. O soluţie este de a elibera indivizii de o mare parte a servituţilor faţă de stat, cu alte cuvinte, de a-i lăsa să se descurce singuri, cei mai tari urmând să câştige pe sea­ma celor mai slabi. Cea de-a doua soluţie este de a încerca să „pui la lucru” comunitatea naţională, pe ideea că această comunitate reprezintă mai mult decât suma indivizilor care o compun.
Nu încape îndoială că preşedintele Traian Băsescu, convertit din interes la dreapta politică, este adeptul pri­mei soluţii. Ne-a spus-o direct: Românii sunt liberi să plece şi să-şi caute fericirea pe care statul nu le-o poate asigura, după cum cred de cuviinţă.
Dezbaterea din Parlament asupra Legii pensiilor are, din acest punct de vedere, o semnificaţie profundă. Creşterea vârstei de pensionare, egaliza­rea acestei vârste între bărbaţi şi femei şi legarea punctului de pensie de o cifră depen­dentă de inflaţie, toate acestea nu fac decât să-l oblige pe sa­la­riatul român să aleagă între emigrare şi neoiobăgie.