Suma din titlu e chiar costul real al unui fan pe Facebook plătit de companiile care investesc în aşa ceva. Ăsta e şi preţul meu, după cum şi-au închipuit până acum două doamne care vând asigurări, trei companii de bronzat, un vânzător de pantofi din State şi cel puţin 100 de postaci de pe la partide, care mă îndeamnă zilnic să semnez câte o petiţie care, nu-i aşa, cu încă 1.000 de nume va schimba complet faţa planetei sau doar a localităţii Periş, judeţul Prahova.
Dacă dai un search pe net descoperi că cel puţin 100 de guru ai marketingului te învaţă că următoarea mare chestie e publicitatea pe Facebook. Sunt 1,6 milioane de români înscrişi, ceea ce face mai mult decât publicul multor staţii de televiziune într-o zi obişnuită, fără arestări celebre sau rude ale decedaţilor celebri care descoperă ultima casetă şi-o scot la licitaţie, să aibă pentru parastas. Sigur, nu e clar câţi dintre userii ăştia trec pe site mai mult de o dată pe lună, însă e clar că potenţial există. Dar oare dincolo de el mai sunt şi alţi bani decât cei luaţi de la firma naivă de consultantul de marketing şi investiţi rapid într-o maşină adevărată, nu una din Farmville?
Să nu ne grăbim cu răspunsul. Să vă spun întâi faptele. Vânzarea pe Facebook se face în felul următor: întâi, agentul îţi cere prietenia, după care (în cazul celor mai proşti, la vreo cinci minute) îţi trimite un link spre pagina de Facebook a companiei pe care o promovează. După care tu eşti deosebit de fraier şi dai click, sau „like”, sau împarţi treaba asta cu prietenii. După care link-ul se duce viral peste tot şi uite aşa… de fapt, uite ce?
Situaţia asta îmi aduce aminte de povestea comis-voiajorului. El era un om care, cel puţin în America anilor ’50 (am văzut in filme, nu mă contraziceţi!) mergea din casă în casă şi vindea gospodinelor maşini de tăiat părul din nasul câinilor ori aspiratoare-minune care puteau fi folosite şi pentru duş (câteodată chiar duşul de după, dacă înţelegeţi ce vreau să zic!). Idee simplă: omul alerga, vorbea, convingea. Un business care a murit în momentul în care oamenii au înţeles că ei de fapt plătesc şi drumul, şi speech-ul, de multe ori mai scumpe decât produsul în sine.
Comis-voiajorul a lăsat în urmă însă o frumoasă moştenire: el e în multe legende urbane simbolul şmecherului care te face din vorbe, statuia lipsei de încredere, obeliscul ţepei, dacă vă puteţi imagina vizual aşa ceva. În fine. Versiunea mai sofisticată a lui e reţeaua de tip Amway, în care, în mod inteligent, încrederea e pusă înapoi în ecuaţie. Reţeaua asta vinde între cunoscuţi şi amici şi se bazează pe faptul că oricând poţi să-l tragi la răspundere pe vânzător, în cazul în care nu devii şi tu unul.
Exact aceste două elemente lipsesc însă din formula Facebook. Încrederea e nulă (mai ales după povestea aia cu doi puştani violaţi de un bărbat când credeau că se văd cu o fată cunoscută pe Facebook). Iar elementul profit personal lipseşte, odată ce click-ul nu-mi aduce nici măcar un credit să-mi iau o lopată în jocul ăla stupid.
Tocmai de-aia zic să nu-mi mai daţi niciun link să-mi cumpăr ceva pe Facebook. Chiar dacă merg în cârje încă, am autonomie până la magazin, unde, în caz de nevoie, pot să-l iau de guler pe vânzător. Tabieturi de om bătrân…
