Că arestarea lui Sorin Ovidiu Vîntu sau, mai precis, mo­mentul arestării sale e o di­ver­siune e deja un loc comun al comentariilor. Din păcate, s-ar putea ca locul comun să fie el însuşi o diversiune mai subtilă. Lumea înghite, de obicei pe nemestecate, orice afirmaţie simplă, plauzibilă şi surprinzătoare.

Banii
Sorin Ovidiu Vîntu nu este un personaj pozitiv al scenei publice din România. Corectitudinea politică (falsă până la îngreţoşare) din u­nele organe de presă a îm­pământenit expresia „om de afaceri controversat”, care de­semnează, de obicei, o persoană suspectată de ilegalităţi sau chiar infracţiuni. Orice ar face, Sorin Ovidiu Vîntu nu poate scăpa de eti­cheta FNI, şi asta nu trezeşte amintiri plăcute nimănui în România. Mai mult decât atât, Vîntu nu s-a străduit niciodată să ofere informaţii publicului despre alte afa­ceri ale sale, ceea ce a făcut ca lumea să rămână cu impresia că tot ce a realizat Vîntu a făcut cu banii de la FNI. Ca o paranteză, Vîntu şi-a creat el însuşi un personaj în rolul căruia a intrat: un tip misterios, multă vreme invizibil, cu o putere imensă, însă doar bănuită, cu apariţii pu­blice surprinzătoare şi decla­raţii sibilinice. Până la un punct, acest tip de personaj a fost atractiv şi a compensat, probabil, resentimentele pă­gu­biţilor din afacerea FNI. Cu atât mai mult cu cât Vîntu nu s-a sfiit să-i în­frun­te deschis pe cei care îi ce­reau capul la acel moment.
Totuşi Vîntu a făcut o mare greşeală. Aceea de a nu adopta, după un timp, un rol pozitiv în societate. Pe termen scurt şi pe spaţii mici, poporul poate fi înşelat cu uşurinţă: cu o emisiune televizată, cu un discurs la un miting, cu nişte pungi sau plicuri la un scrutin electo­ral. Pe termen lung însă, şi în ansamblul său, poporul este înţelept, iar judecata definitivă este cea corectă. Românii, ca şi orice alt po­por, ştiu că lumea nu este o cupă de cleştar şi că „o în-voială strâmbă e mai bună decât o judecată dreaptă”. Americanii au spus, mult mai recent, că nu e bine să afli cum au făcut primul mi­lion de dolari toţi oamenii de afaceri respectabili. Con­diţia este însă ca, după pri­mul milion de dolari, să treci în zona „albă” a afacerilor sau a acţiunilor publice. So­rin Ovidiu Vîntu nu a înţeles acest lucru.
Oricât ar fi Traian Băses­cu de malefic, nu se poate ne­ga faptul că demersurile pentru căutarea şi, eventual, extrădarea lui Nicolae Popa au avut un temei legal şi au început cu mult timp în urmă. Episodul de dinaintea celui de-al doilea tur de scrutin al prezidenţialelor a arătat că Traian Băsescu a ştiut să folosească politic un rezultat al cercetărilor întreprinse de procurori şi serviciile secrete. Este asta un lu­cru rău? Într-o oarecare măsură, da, dar nu în totalitate. Este incorect să folo­seşti, într-o luptă electorală, pârghii la care ceilalţi competitori nu au acces, dar, dacă informaţiile sunt relevante pentru probleme de interes naţional, nu mai e chiar aşa de incorect!
Prin urmare, demersu­rile procurorilor erau cunoscute. În urmă cu o lună, Vîntu avertiza că Traian Bă­sescu trebuie „izolat”. Deci, şi Vîntu ştia sau măcar bă­nuia care e situaţia.
În această pagină nu ne interesează vinovăţia sau ne­vinovăţia lui Vîntu. Ne inte­resează măsura în care a­res­tarea unui om de afaceri de-turnează atenţia de la pro­bleme mai profunde ale ţării şi reconfigurează nu doar agenda media, ci şi poziţio­na­rea actorilor politici.
O primă observaţie e că, în afară de diverşi comentatori mai mult sau mai puţin apropiaţi de patronul trus­tului Realitatea-Caţavencu, nici­un om politic de anvergură (poate, cu excepţia lui Vadim) nu-l poate ataca pe preşedinte pe acest subiect. Nimeni nu poate să iasă pu­blic cu mesajul: „Arestându-l (sau fiind de acord cu ares­tarea) pe Sorin Ovidiu Vîntu, Traian Băsescu a făcut o crimă!” Pe termen scurt, Traian Băsescu a obţinut o victorie!

Prietenii
Paradoxal, cei mai mari prieteni ai lui Traian Băses­cu s-au dovedit a fi, de joi în­coace, jurnaliştii şi comentatorii de la Realitatea TV. Ei au reuşit să-i facă un serviciu enorm preşedintelui, conso­lidându-i acestuia baza de masă, rolul de preşedinte-ju­cător şi atributul de jus­tiţiar. Am urmărit, încercând să mă pun în pielea unui cetă­ţean oarecare, lungile ediţii speciale ale Realităţii TV, în care au fost prezentate ob­se­siv secvenţe de arhivă în care Traian Băsescu, în mo­mente diferite, făcea diverse referiri la Sorin Ovidiu Vîn­tu. Secvenţele respective erau alternate cu intervenţii ale unor comentatori şi ana­lişti (unii de incontestabil prestigiu) în care aceştia glo­sau pe marginea caracterului politic al reţinerii omului de afaceri.
Rezultatul este catastrofal! Traian Băsescu a fost in­finit mai convingător (şi, pentru că era vorba despre secvenţe de arhivă, şi consec­vent pe deasupra!) decât co­mentatorii şi jurnaliştii Rea­lităţii! Concluzia pe care au tras-o oamenii simpli a fost: „Iată că Traian Băsescu a avut dreptate şi a dovedit că se luptă de unul singur, îm­pot­riva tuturor, pentru ca acei inşi care ne sfidează cu bogăţii dobândite prin mij­loace necurate să ajungă în faţa justiţiei!” Simplu, clar, punct!
Pe de altă parte, respectivii jurnalişti şi comentatori n-au făcut decât să conteste procedurile şi, eventual, mo­mentul arestării. Ceea ce a accentuat impresia că există o coaliţie împotriva preşe­dintelui ţării. Apărându-l pe Sorin Ovidiu Vîntu cu atâta vehemenţă, jurnaliştii şi co­mentatorii s-au plasat, impl­i­cit, în zona negativă a scenei publice.

Duşmanii
Tot paradoxal, duşmanii lui Traian Băsescu au fost, acum, liderii PDL şi însuşi preşedintele. Liderii PDL pentru că săptămâna trecută s-a hotărât, la Guvern, o nouă scrisoare de intenţie că­tre FMI, iar preşedintele pentru că nu l-a răbdat ini­ma şi a mai ieşit o dată pe „sticlă” la TVR. Noua scri­soare de intenţie înseamnă, de fapt, resursele pentru ca Guvernul să treacă peste iar­nă fără să crească (prea mult) facturile populaţiei. Asta înseamnă, mai departe, că nu există niciun strop de strategie guvernamentală şi, în plus, că nu vor exista bani de investiţii până la mijlocul anului viitor.
Interviul de la TVR, ur­mat de unul la RRA, a fost, iarăşi, halucinant! Insensibi­li­ta­tea preşedintelui la situa­ţia poporului, lipsa de în­ţe­legere pentru nevoi strin­gen­te, cuplată cu acoperirea incapacităţii Guvernului (şi a PDL) de a redresa situaţia sunt deja strigătoare la cer. Situaţia îmi aminteşte de un banc din vremea lui Ceau­şes­cu. Trenul comunismului, în care era îmbarcată în­treaga naţiune, se opreşte. Me­ca­ni­cul vine şi-i raportea­ză lui Ceauşescu: nu mai avem combustibil. Acesta spu­ne: nu-i nimic, jumătate din că­lători să coboare şi să împin­gă trenul. După un timp, tre­nul se opreşte din nou. Mecanicul vine: s-a terminat şina, nu mai e nimic în faţă! Ceauşescu: nu-i ni­mic, cealal­tă jumătate din pa­sageri să ia şinele din spa­te şi să le pună în faţă! După un timp, trenul se opreşte din nou. Meca­nicul: în faţă e o prăpastie! Ceauşescu: nu-i nimic, urcaţi toată lumea în tren, trageţi perdeluţele şi a­duceţi-mi un microfon. Toa­te se execută, iar Ceau­şescu, la microfon, în­cepe să facă precum tre­nul: tu-tu-tu-tu, tu-tu-tu…
În fond, Traian Băsescu face din România un subiect de manea: banii, prietenii şi duşmanii!