„Deus otiosus” înseamnă, în latină, „zeu leneş”. Expresia este folosită, în mitologie, pentru a desemna o categorie de divinităţi care apar în cosmogoniile primitive. „Zeul leneş” are o contribuţie esenţială în creaţia lumii, după care se retrage, de cele mai multe ori inexplicabil, lăsând mersul lumii în seama unor divinităţi mai mici şi mai active. Judecând după felul în care s-a desfăşurat remanierea de săptămâna trecută (ghici, ciupercă!), preşedintele Traian Băsescu pare să adopte rolul de „zeu leneş” al erei PDL-ului atotputernic.

Ce s-a văzut?
Ca acţiune politică, remanierea Guvernului a fost dezamăgitoare pentru toată lumea, mai puţin, poa­te, pentru amatorii de bârfe de cu­li­se. Ea nu a fost nici suficient de teh­ni­că sau de „corectă”, în sensul de a fi aplicat o grilă comprehensivă şi u­nitară de evaluare, dar nu a fost nici suficient de spectaculoasă sau de „politică” pentru a da aplomb şi le­gitimitate unui guvern care, în ultima vreme, a mers încet şi în derivă.
Singurul punct bun a fost că re­manierea s-a produs rapid, la termenul anunţat de preşedinte. Deşi, dacă s-ar fi negociat mai aşezat şi mai organizat (ceea ce ar fi presupus o amânare de, să zicem, o săp­tămână), sunt convins că s-ar fi gă­sit o soluţie mai bună. Iar când spun „mai bună”, mă gândesc la guvernarea ţării! Probabil însă că toate taberele aflate în dispută s-au temut că o prelungire a discuţiilor ar avea efecte incontrolabile. Ceea ce e, deja, o bilă neagră!
Dacă privim la rece, grila prin care au fost remaniaţi miniştrii este exclusiv de imagine. Şi aici exis­tă trei categorii: 1. miniştri despre ale căror performanţe nu se ştie mare lucru, dar care aveau o imagine încărcată de acuzaţii de corupţie şi/sau de clientelism (Vi­deanu şi Berceanu), 2. miniştri ale căror acţiuni au avut un efect negativ asupra cetăţenilor (Şeitan şi Vlădescu) şi 3. miniştri care nu s-au „văzut” mai deloc în spaţiul public (Dumitru şi Sandu). Oricât ar conta imaginea publică, ceva nu se leagă!
Dar treacă de la noi! Să vedem ca­re sunt înlocuitorii! Aici apar doar două categorii: 1. un ministru care aparţine direct „cercului preziden­ţial” (Boagiu) şi 2. miniştri care a­par­ţin „teritoriului flămând” (restul!).
Cum se prezintă noii titulari? Modest!
După ce Traian Băsescu a fost ales primar, dna Boagiu a asigurat, în 2000, câteva luni de sfârşit de mandat la Transporturi şi s-a remarcat prin scandalul lucrărilor de reparaţii la autostrada A1. Apoi a devenit lider „de birou” la centrul PD. Un intermezzo de europarlamentar şi un semimandat la „integrare europeană” în primul cabinet Tăriceanu întregesc profilul unui om fidel preşedintelui Băses­cu, dar numai atât!
Ceilalţi noi miniştri sunt încă şi mai dezamăgitori! În primul rând, cu excepţia lui Valeriu Tabără, nu au deloc notorietate, iar experienţa po­li­tică şi profesională se reduce la fun­c­ţii locale şi la un prim mandat de parlamentar. Ca tipologie, ei vin din eşaloanele inferioare ale PDL, şi sunt consideraţi „omul lui X”, X fi­ind Vasile Blaga, în cazul lui Ari­ton, Ioan Oltean, în cazul lui Bo­tiş, Gheor­­ghe Scripcaru, în cazul lui Ia­lo­miţianu, Theodor Stolojan, în ca­zul lui Vre­me. Valeriu Tabără e oa­­recum o ex­cepţie, pentru că în PDL Timiş ra­porturile de putere sunt mai complicate. Fiecare dintre cei cinci repre­zintă însă câte un ju­deţ ca­re n-a avut acces la „masa principală”, de până acum, a guver­nării. A­­cest context face ca asupra lor să pla­neze suspiciunea că prima prio­ri­­tate ministerială va fi dre­na­rea u­nor resurse către judeţele respective.
Nici ca persoane, cei nou-nu­miţi nu trezesc entuziasm. Pentru a fi „figurile noi” de care făcea vorbire Sebastian Lăzăroiu nu sunt nici suficient de tineri, nici suficient de remarcabili profesional (deşi dnii Tabără şi Ialomiţianu sunt cadre universitare). Să ne gân­dim însă că presa a vehiculat va­riante mai spectaculoase, măcar ca imagine: dnii Lucian Croitoru şi Valeriu Steriu. Una peste alta, gu­ver­nul remaniat este mai „low profile” decât cel dinainte.

Ce s-a întrevăzut?
Presa a relatat cu destule amă­nunte secvenţele remanierii. A­proa­pe în unanimitate s-a vorbit de­spre o bătălie care s-ar fi dus în­tre tabăra prezidenţială, zisă „re­formistă”, şi „tripleta BVB” alături de care s-ar fi aliniat premierul. Sce­nariul acceptat a fost cel în care „prezidenţialii” (Elena Udrea, Se­ver Voinescu, Sulfina Barbu, Cezar Preda, Raluca Turcan) i-ar fi cerut premierului o remaniere drama­tică, nu doar pe Vlădescu, Şeitan şi Dumitru, varianta iniţială avută în vedere de Emil Boc. În final, s-ar fi ajuns la compromisul cunoscut, „pre­zidenţialii” acceptând rema-nie­rea lui Vlădescu (susţinut de Traian Băsescu) în schimbul ple­cării lui Videanu şi Berceanu. Şi aici însă e ceva ce nu se leagă!
Mai întâi, unde a fost preşedintele? Traian Băsescu a fost întotdeauna omul soluţiilor tranşante şi al acţiunilor directe. S-ar putea spune că a evitat, din cauza limi­tă­rilor im­pu­se de funcţie, să se ames­tece în disputa internă din partid. Oare? N-ar fi fost pentru prima oară şi, ori­cum, ar fi fost mai bine pentru toată lumea din PDL dacă Traian Băsescu ar fi dat, nemijlocit, un semnal clar. Aşa, disputele s-au amplificat, inclusiv la nivelul opi­niei publice, unde există deja repre­zentarea unui partid rupt în două tabere ireconciliabile. Cel mai pro­babil este că nici pre­şedintele nu a fost hotărât pe o anumită soluţie. Ceea ce a fost, pare să fi fost mai degrabă un război personal al Ele­nei Udrea, la care s-au raliat, mai mult sau mai puţin ins­tinctiv, câţiva dintre oamenii preşe­dinte­lui, fără însă a avea un mandat imperativ de la acesta!
Apoi, situaţia din PDL nu este nicidecum explicabilă (doar) pe axa „reformism-antireformism”. Cli­va­jul major este între activul „de bi­rou” şi activul „de teritoriu”. În pri­ma categorie intră o serie de cu­noscuţi apropiaţi ai lui Traian Bă­ses­cu, dar nu toţi. Al doilea clivaj este între activul „bogat” şi cel „să­rac”. Unii lideri PDL au afaceri mari şi averi care le dau o mare au­tonomie în opinii, alţii, deşi relativ sus în ierarhie, sunt dependenţi de „sponsori”. Mai există - bine delimi­tat! - clivajul între „pediştii vechi” şi „peledişti” şi, abia în al patrulea rând, diferenţierea pe baza atitudinii faţă de „reformă” - un concept abstract pe care cei mai mulţi preferă să-l treacă la „şi altele”. Aceste clivaje sunt independente şi, prin urmare, situaţia taberelor din interiorul PDL este mult mai complexă decât o descriu comentariile cotidiene sau discursurile publice.
Încă o observaţie: Adriean Vi­dea­nu a plecat de la un minister pe care l-a gestionat timp de aproape doi ani la partid, ca prim-vicepre­şedinte. Radu Berceanu, de asemenea, va reveni la munca de partid. În aceste condiţii, nu cred că în­de­părtarea lor din guvern va avea ­ca efect o scădere a influenţei lor în partid. Dimpotrivă!

Ce se prevede?
În primul rând, un „guvern scurt”, chiar presupunând că noii miniştri vor fi fost atinşi cu creanga de aur a competenţei şi viziunii. A­ceş­tia nu mai beneficiază de vreo perioadă de graţie. În acest mo­ment, povara de neîncredere în Puterea ac­tuală se va combina cu lipsa de experienţă în comunicarea cu publicul de la nivel ministerial şi cu o presiu­ne crescândă, atât din partea Opo­ziţiei, cât, mai ales, din partea po­pulaţiei care va „experimenta” cea mai grea iarnă postdecembristă din perspectiva raportului între venituri şi cheltuieli. Pe scurt, e foarte probabil că noii mi­niş­tri vor genera, rapid şi individual, nemulţumiri majore şi contestări vehemente. Ceea ce face extrem de probabilă o altă re­ma­niere în februarie-martie 2011.
Traian Băsescu a calculat bine! Nu a moşit un Făt-Frumos la Pala­tul Victoria, dar a salvat statu quo-ul parlamentar. România are un guvern de etapă, de sacrificiu, cu care preşedintele a evitat să se asocieze. Atât direct, cât şi prin cei consideraţi „oamenii preşedintelui”. Avertismentul că şi 2011 va fi un an de austeritate arată clar că preşe­din­tele nu-şi pune speranţe în formula învestită vinerea trecută.