Cherchez dracului la femme!

Urmărind şi eu, ca tot românul, specta­­colul de lumini şi culoare (e adevărat, nu­mai portocalie, ca să nu ne doară o­chii) „uite ministru’, nu-i ministru’”, m-am în­tre­bat care este diferenţa dintre „re­­tras” şi „remaniat”. Şi am ajuns la con­cluzia unui celebru banc cu bulină roşie, adică depinde din ce parte pri­veşti lucrurile… Până la urmă, important este rezultatul, acela că săptămâna trecută 6 miniştri din cel mai recent cabinet Boc, fiindcă u­ltimul nu e cu siguran­ţă, au fost trecuţi în rezervă fără surle, dar cu trâm­biţe cât cu­prinde. Şi uite aşa, scăpat şi de această dată de înlo­cui­re, actualului premier i s-ar putea spune, ca într-o car­te de gramatică din cursul primar, „mai mult ca perfectul” fi­ind­că doar calităţile sale de lider incontestabil, bun organizator şi po­li­tician di­baci i-au dat ocazia să condu­că, şi du­pă această remaniere, al ţâşpe­lea exe­cu­tiv care să-i poarte cu mân­drie numele.
Interesant este faptul că, indiferent de modalitatea prin care li se arată uşa de la ieşire, toţi miniştrii schimbaţi au ţi-nu­t-o sus şi tare (tardiv după părerea mea) cum că au fost daţi afară pe criterii politice. Ca şi cum ar fi fost disi­denţi în propriul guvern şi partid. Mi­niştrii care au părăsit Guvernul s-au cre­zut cu toţii, pentru moment, un fel de Teo Trandafir cu bilele moţiunii în mână. Ei bine, niciunul nu a avut bile şi nici curajul semnului pentru care Teo putea schimba dintr-un condei fotoliul de parlamentar cu oala-minune din bucătărie. Cu toţii s-au despărţit de Guvern con­ştienţi de propria valoare şi activitate, urând celor care au rămas şi celor care au venit noi şi măreţe succesuri pe ca­lea înfăptuirii unei Românii mai puternice şi mai stimate în lume. Ura!
Interesant, de asemenea, pentru modul în care s-a construit telenovela rema­nierii este şi modul în care a fost lăsat să se creadă că s-a desfăşurat, echivo­cul creat cu premeditare lăsånd locul u­nui fel de joc interactiv în care fiecare a priceput ce a putut sau i-a convenit. Pri­ma variantă ni-l aduce pe Boc în postura de executant perfect, întors de la Co­troceni cu listuţa iniţială de mini-în­lo­cui­ri dictate de greii partidului şi însuşită pe nemes­tecate de premier. În fond, când nici portarul de la sediul din Mo­dro­gan nu se ridică să-ţi deschidă uşa dacă nu eşti însoţit de Udrea, Blaga sau Videanu, nu prea ai de ales. Una scurtă pare singura soluţie de moment. A doua variantă ni-l aduce pe Boc în postura de executant perfect, dar care are un acces de personalitate, de exacerbare a bărbăţiei care rezolvă pe loc şi fără dubii lista lui Băsescu printr-un „Bi­ne şefu’”, rostit clar şi apăsat, să-i intre bine în cap! Varianta a treia ni-l indică pe Băsescu unic coordonator al bâlciului politic de joia trecută. Acesta şi-ar fi dat seama nu numai că Guvernul a căl­cat dintr-o strachină în alta încă din ziua în care l-a instalat, dar şi că po­po­rul, în lipsa pâinii, se mul­ţu­meşte şi cu sânge şi circ.
Boc (era iar să-i zic domnu’!) a scăpat şi de data aceasta de remaniere adău­gându-şi un nobiliar „V” lângă nume, în­tocmai ca monarhii Angliei sau ai Fran­ţei. Doar că de data aceasta salvarea a fost la mustaţă şi i-a arătat cu cine nu e bine într-adevăr să se încontreze în guvern şi partid. Pentru moment, puciul matriarhal iniţiat de patrulaterul Udrea-Anastasie-Turcan-Barbu a eşuat, dar cu siguranţă nici nu s-a străduit prea tare şi nici nu şi-a dorit cu adevărat.
Momentul când Boc ar fi trebuit cu ade­vă­rat să-şi facă griji a fost acela în care doamna Udrea a declarat că guvernul este bun, dar că întotdeauna este loc de mai bine. Se spune deja să te fe­reas­că Dumnezeu să-ţi vrea binele U­drea sau Băsescu, fiindcă atunci e bine să-ţi iei rămas bun din vreme şi să-ţi faci testamentul. Politic, desigur. Astfel că premierul a scăpat uşor de această dată.
Dacă remanierea guvernamentală ar pu­tea conduce, aşa cum se zvoneşte, la pregătirea numirii Elenei Udrea în func­ţia de „boc“, sau dacă va spori pu­te­rea a­cesteia într-o zi (aceea a rema­nierii) cât a altora într-o viaţă, atunci premierul a simţit pe propria piele că într-adevăr mai binele este, după cum spunea Vol­tai­re, duşmanul binelui. Poate cel mai mare.
Şi nu numai că l-a tolerat, dar l-a şi încălzit la sân…