Cel mai recent roman al Gabrielei Ada­meşteanu poartă numele discret şi ambi­guu „Provizorat” (Editura Polirom). Cred că merita unul mult mai spectaculos. Este o operă masivă şi complexă care scanează în­treaga perioadă a dictaturii comuniste din România, reflectată prin existenţa şi mai ales prin legătura adulteră a unei femei, Letiţia Arcan (Lety), cu Sorin Olaru. Totul se întâmplă în anii de strângere a şurubului dictaturii ceauşiste. Letiţia e măritată cu in­sipidul Petru Arcan, care-i reproşează întâr­zie­rile în promovare pentru că dosarul familiei Letiţiei, născută Branea, e plin de pete. Sorin şi Letiţia lucrează în sistemul editorial, în Clădire. „Clădirea” este un personaj important al romanului - este clar că este numele dat Casei Scânteii -, în care coexistă publicaţiile şi editurile cenzurate cu însăşi cenzura şi ministerul acesteia (zis „Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste”).
Clădirea este asemenea unei colonii de corali, fiind şi un topos mineral, dar şi un mediu viu: o biosferă constituită din mii de oameni care o construiesc conceptual prin existenţa lor şi o şi locuiesc. Clădirea este simbolul însuşi al comunismului: o faţadă pietrificată, implacabilă, o cetate locuită de o populaţie stratificată şi dornică să urce pe nivelul superior, dar şi un mu­şuroi col­căi­tor de abjecţie, bâr­fe, false prie­te­nii, pânde reciproce şi ine­vi­ta­bilă sexualitate.
Letiţia şi Sorin sunt nişte po­sibile personalităţi accen­tuate, Letiţia e chiar scriitoare şi ţine şi un jurnal, dar nu sunt mai puţin şi doi dintre viermii coloniei din „Clă­direa” care îi uniformizează şi reduce la condiţia de membri indistincţi ai unei populaţii. Dragostea lor însăşi e marcată de mizerie şi disconfort: se întâl­nesc scurt şi pe furiş, în garsoniera unui anume Flo­ri­nel, confe­ren­ţiar pus pe parvenire politică, dar înţele­gă­tor cu prietenul său Sorin, căruia îi oferă camera. Îşi permit rar plăceri mărunte precum ţigări străine sau meze­luri mai bune decåt media co­merţului so­cia­list. Dansează numai când vecinul lo­cuinţei lui Florinel pune muzică. În public şi mai ales în Clădire se poartă distant unul cu altul, prudenţa e obligatorie. Totul se petrece cam ca în Orwell, în „1984”.
Prin incursiunile în trecutul - uneori şi în viitorul - personajelor, prin comentariile lor, mai ales ale lui Sorin, care pune o anumită pasiune în discutarea actualităţii politice, romanul oferă cu subtilitate şi dăr­nicie o ima­gine a istoriei „mari”, fundalul pen­tru agitaţia larvară a unui nu­măr enorm de personaje se­cundare dintre care protagoniş­tii caută să se smulgă prin iu­bire. Într-un fel, influenţa evenimen­telor istoriei şi politicii (aici „linia partidului”) asupra personajelor este reflectată precum în „Delirul” sau „Cel mai iu­bit...” ale lui Marin Preda, dar cu mult mai multă fineţe.
Ceea ce dă consistenţă textului este, dincolo de complexitatea situaţiilor şi persona­jelor, stilul excelent al Gabrielei Adameş­teanu, simţul ei ieşit din comun al observaţiei detaliilor şi arta replicii şi monologului. Prozatoarea este mai ales o maestră a monologului vorbit sau interior pe care le dezvoltă personaje de extracţie socială foarte diferită, dar cărora ea reuşeşte să li se substituie magistral în acest roman ca şi în capodopera ei „Dimineaţă pierdută”. Nu e uşor de evaluat, de altfel, dacă „Provizorat” nu va lua, în opera Gabrielei Adameşteanu, lo­cul de frunte al memorabilei „Dimi­neţi...” din 1984.